-V-am chemat pentru a rezolva problema asta. Astăzi, acum!
Cei trei care aşteptau răbdători în jurul mesei. Intraseră pe rând, în tăcere, şi-i lăsase să se acomodeze cu semiumbra ce preceda răsăritul soarelui. Încă nu îndrăzneau să-l abordeze, ştiau că deşi părea acolo, Guvernatorul era purtat departe de gânduri.
Ecologistul, Maestrul resurselor şi Constructorul, problema pentru care-i convocase îi privea direct. Desigur, el luase deja o decizie dar avea de gând să-i consulte pentru a evita orice complicaţii inutile de ordin procedural, reprezentau interese ce trebuiau apărate. În ultima vreme glasul Ecologiştilor căpătase din nou tărie şi erau ascultaţi în mai toate cercurile, mai mult, exista o oarecare simpatie pentru mesajul lor.
Ecologistul-Prim era nervos, palid şi slab, ştia şi de ce, aparent evita să consume orice produs de origine animală. Maestrul resurselor era şi el nervos dar nu iritat, pur şi simplu considera întâlnirea o pierdere de vreme, el era ocupat, timpul lui era mult prea preţios pentru a fi irosit cu asemenea fleacuri. Constructorul însă împărtăşea antagonismul Ecologistului, ei erau cei care se înfruntau.
Un soare plăpând începu să se arate de partea cealaltă a barierei translucide pe interior, poleind încăperea cu razele sale anemice. Dar lumina lui era suficientă pentru a dezvălui fantastic clădirile Octopolisului.
-Aşadar, cine începe?
Guvernatorul alunecă până la masă şi îşi ocupă locul.
-Pur şi simplu mă opun!
Ecologistul îşi fixă privirea asupra Constructorului.
-Este ultimul habitat cât de cât natural, nu-l putem distruge doar pentru că proiectantul nu a găsit o altă locaţie. Cred că......
-Ţin să vă reamintesc că specificaţiile instalaţiilor spaţioportului impun respectarea unor cerinţe, interveni Constructorul.
Gândurile sale erau pline de dispreţ.
-Nu putem asambla rampele oriunde, nu am ales acest loc la nimereală, este singurul acceptabil. Desigur, dacă se vrea ca termenul să fie respectat şi nu cred că trebuie să vă reamintesc de importanţa acestui lucru.
-Dar aici e vorba de un habitat natural cuprins în planul de urbanizare!
-Ideea de bază e simplă: spaţioportul ar fluidiza traficul cu până la 16% procente şi ar creşte posibilităţile de acces în zona nordică cu mai mult de 13%. Astea sunt cifre exacte, mult mai importante decât bunăstarea unor animale preistorice!.
-Guvernatorule, rezervaţia asta este ultima şi cea mai complexă. Am reuşit să păstrăm aproape intact un întreg lanţ trofic, de la bază şi până la vârf, distrugerea sa ar fi un gest cu adevărat iresponsabil.
Guvernatorul ridică o mână poruncitoare şi îndreptă o unghie către Maestrul resurselor care se foi pe locul său.
-Din punctul meu de vedere pierderile sunt neglijabile. Odată ce am rezolvat problema interdependenţei speciilor, ecosistemul poate fi recreat la altă scală în funcţie de doleanţele noastre. Am explicat asta şi data trecută, ba chiar am oferit şi soluţia transplantării habitatului pe una dintre colonii.
-Costurile sunt încă prea mari, gândi Guvernatorul.
-Aşa e, fiecare individ în parte ar trebui prelucrat molecular, redus la un cod genetic distinct, apoi ar trebui reasamblat…..
-Într-un mediu străin care ar afecta iremediabil procesul şi autenticitatea exemplarelor, interveni Ecologistul.
-Tu te uiţi după furnici când păşeşti?
Constructorul îi luă prin suprindere, folosise o expresie al cărui înţeles încă nu se pierduse.
-Spaţioportul este vital.
Guvernatorul se ridică, semnul că orice discuţie se încheiase. Ecologistul îşi plecă privirea resemnat, ştia că oricum nu se putea opune, fluidizarea traficului erau un proiect prea important.
-Va trebui să ne mulţumim cu grădinile zoologice şi cu replicile de pe sateliţi.
-Dar vor fi ele oare suficiente? Ne vor putea împiedica să uităm?
Ecologistul ştia că nu mai era nimic de făcut aşa că repetă nemulţumit formulele de politeţe obligatorii şi îşi transferă corpul spre cea mai apropiată ieşire. Convertorul îl deplasă instantaneu în locaţia dorită, în spatele unei bariere translucide de o mărime impresionantă, marginea habitatului pe care se străduise să-l păstreze cât mai natural şi cât mai intact. Oare ce mai putea fi salvat?
Doar copii ieftine şi câteva exemplare din fiecare specie. Trebuia să facă o selecţie strictă, avea să dureze iar timpul nu era deloc de partea sa, maşinile infernale ale Constructorului aveau să sosească imediat după oficializarea decretului.
Privi către panoul-indicator amplasat în spatele barierei, insistase să-l păstreze pe cel original, cel inscripţionat. Ştia să-l citească însă nu putea reda sunetele ce-l alcătuiau. Se chinui totuşi să o facă, pentru ultima oară.
-Lo...Lo…
Se opri ghicind apropierea a două exemplare din specia sa preferată. Ca de obicei înaintau fără frică până aproape de barieră, câmpul de energie şi descărcările de energie statică nu-i speriau. Erau inteligenţi, de-asta îi aprecia în mod deosebit, bine, nu suficient de dezvoltaţi pentru a avea vreun drept altul decât acela de a fi păstraţi ca nişte ciudăţenii ce aduceau aminte de vremuri apuse.
Mereu îi făcea plăcere să îi observe cum comunicau folosindu-se de un limbaj ce îmbina sunete şi gesturi. Încă existau discuţii referitor la complexitatea acestui limbaj, ştia că în unele cercuri capacitaţile lor cognitive era dezminţite
Humanoizii, aşa fuseseră numiţi de primii cercetători, se îndepărtară.
-Lo…Lon…Lon-don…..London.
Nu exista decât o mulţumire plăpândă în reuşita lui, nu avea să-i ajute cu nimic pe cei doi care se îndepărtaseră. Ecologistul percepea deja vribaţiile utilajelor.
