Luna se arătase doar o clipă printre nori şi asta la începutul serii, poleind acoperişurile umede cu o lumină palidă. Acum însă ploaia revenise în forţă şi cerul era străbătut de păienjenişul orbitor al fulgerelor ce despicau cu limbi de foc bezna de tăciune a nopţii. Totul se aranjase cum nu se putea mai bine.
Trecu primul zid ascuns în giulgiul ud al ploii, profitând de faptul că santinelele care acopereau perimetrul exterior se retrăseseră în chioşcurile lor, lăsând totul pe seama câinilor. Aceştia, chiar dacă erau ceva mai vigilenţi decât stăpânii lor, puteau fi păcăliţi mai uşor iar el le distrăsese atenţia cu câteva bucăţi de carne care le picaseră din senin animalelor. Şi, în timp ce dulăii se ospătau, el escaladase zidul drept.
Curtea interioară era foarte bine luminată de opaiţele care rezistau chiar şi pe ploaie. Se lipi de peretele umed cufundându-se cu puţinul întuneric care mai rămăsese, hainele sale negre, mulate pe corp de ploaia rece, îl puteau contopi cu negura dar doar atunci când aceasta era la îndemână. În rest, trebuia să mizeze pe simţurile sale îndelung antrenate şi pe agilitatea la fel de versată.
Cunoştea deja în amănunt sistemul de pază din curte şi ştia că aici era singura fisură. Patrulele erau destul de numeroase dar traseele lor erau fixe şi la intervale precise iar gărzile care stăteau de veghe pe verandă şi la caturile superioare, nu puteau zări chiar totul fiindcă lumina focurilor era obturată de vegetaţia crescută cu atâta grijă de stăpânul acestui loc. Oricum, ar fi fost o prostie să incerce să pătrundă în clădire, de-asta îi şi luase atâta timp să-şi croiască un plan de atac, trebuia găsită o cale alternativă.
Prima patrulă trecu nepăsătoare pe lângă trupul lipit literalmente de nămolul gros, roditor. Erau 4 inşi, cu toţii purtând armuri din bambus, lucrate impresionant. Erau înarmaţi cu suliţe lungi şi săbii iar unul dintre ei avea prins pe spate un arc lung, bătut în inele uşoare de metal. Îi aşteptă răbdător să dispară după o tufă de liliac după care se ridică şi ţâşni silenţios prin vegetaţia ce lucea plină de stropi grei. Ajunse în preajma heleşteului şi se vârî iute sub banca turnată acolo, la timp pentru a evita apropierea unei alte patrule. Şi aceasta trecu fără să-l observe iar el se apucă sâ-şi scoată ustensilele mărunte pe care le purta prinse la piept. Totul se petrecea în cea mai deplină tăcere iar mâinile sale se mişcau cu iuţeală şi pricepere.
Nu-i luă mai mult de un minut ca să-şi termine treaba. Aşteptă întoarcerea patrulei ţinând-şi respiraţia şi trecu zidul prin acelaşi loc.
Dispăru înapoi în întunericul din care răsărise ştiind că misiunea lui era ca şi îndeplinită. Dimineaţa ploaia avea să înceteze, primăvara era la fel de previzibilă ca şi ţinta sa. Stăpânul fortăreţei avea să iasă în grădină pentru a se bucura de prospeţimea răsăritului şi de florile sale, simţindu-se în siguranţă în spatele zidurilor apărate de câteva sute de garzi fanatice. Mai încercaseră şi alţii să-i tulbure armonia dar toţi eşuaseră şi gândul acesta era unul liniştitor. Şi, ameţit de această siguranţă deşartă şi de parfumul greu al florilor, avea să-şi preia locul obijnuit pe bancă. Probabil că nici nu avea să simtă înţepătura dar otrava avea să alerge cu rapiditate prin sângele său iar el avea să se prăbuşească în cel mult 10 secunde pe iarba fragilă şi jilavă.
………………………………………………………………………………………………
Lumina se prelingea cu îndrăzneală printre jaluzelele blocate întredeschis dar nu luna era sursa acestei pete argintii ci proiectorul de noapte plasat chiar lângă geamul lui. Era setat pe intensitate maximă, probabil mecanismul de reglare era defect şi nu avea să vină nimeni prea curând ca să-l repare, periferiile nu erau tocmai prioritare pentru cei de la întreţinerea urbană.
Îşi trecuse mâna stângă peste cap acoperindu-şi pleoapele asaltate de fasciculul care pe fondul lipsei de somn îi părea de-a dreptul orbitor. Se răsucise în patul strâmt sperând să găsească o poziţie care să-l scape de deranj dar se părea că lumina îl urmărea.
În cele din urmă decise că încercările sale nu aveau şanse de reuşită şi se ridică. Senzorii îi simţiră imediat mişcările şi activară luminile automate pe care le găsi năucitoare. Le închise bombănind şi plecă spre baie lipăind cu picioarele goale pe gresia termo-reglabilă.
Îşi bombardă din plin chipul cu apă rece, înviorătoare, şi de-abia după ce se trezi complet din starea de transă îşi permise să ceară senzorilor o sursă de lumină. Se trezi în faţa oglinzii privind către un chip pe care învăţase cu greu să-l recunoască, nici acum nu ştia de ce îl alesese tocmai pe acesta pentru actuala misiune. Dar, ca de fiecare dată îşi amintea că e vorba doar de un alt instrument, esenţial pentru misiunea sa.
Şi totuşi…..Trăsături reci, ascuţite, dominate de nasul acvilian şi de ochii mari, verzui şi goi ce păreau a luci direct deasupra gurii strămbe cu buze subţiri, veşnic chinuite de o grimasă ironică. Părul vâlvoi dădea o dimensiune grotescă capului nepotrivit pentru trupul micuţ, uscaţiv. Erau ceva deosebiri între asasinul al cărui trup îl alesese în urmă cu 600 de ani şi individul ăsta….Care era numele lui? Ah da, Lexus. Senek Lexus.
Lumina din baie se mută în sufrageria strâmtă urmărindu-i păşii. Privi dezinteresat la ceasul cu cifre fosforescente şi se tolăni într-un fotoliu acoperit cu plastic protector. Îşi fixă ochii printre jaluzele, la lumina din stradă, şi înlemni cufundându-se în transa de pregătire. Trupul acesta încă mai avea taine de explorat.
………………………………………………………………………………………………
-Trezeşte-te!
-Senek Lexus, îngăimă el şi pupilele îi reveniră la normal luând contact cu cel ce se aplecase deasupra lui.
-Eşti gata?
-Gata, mormăi Lexus.
-Bine.
Celălalt se trânti indolent în patul pe care mecanismele de întreţinere îl recondiţionaseră deja pentru zi. Afară lumina lămpii fusese înlocuită de răsăritul unui soare plăpând, caracteristic Bucureştiului de sfârşit de ianuarie, un soare care avea să strălucească greoi deasupra unei noi zi la fel de veche ca şi precedenta.
-Nu te aşteptam aşa devreme, zise Lexus cu gâtul uscat, tuşind pentru a-şi drege glasul.
-Ştiu că nu arată prea grozav dar te va ajuta să-ţi îndeplineşti misiunea.
-Ascultă Balanţă, eu mi-am ales întotdeauna singur trupurile şi din cauza asta mai sunt încă aici, slujind Oracolul.
-Slujind Oracolul…..
Contrastul dintre cei doi era de-a dreptul hilar, cel numit Balanţă probabil că l-ar fi depăşit în înălţime şi stand jos. Rânjetul uriaşului declanşă o privire tăioasă din partea celuilalt care scrâşni din dinţi infuriat mai mult de neputinţa sa.
-Oracolul ţi-a indicat acest trup, Lexus face parte din Machen Alfa, aşa te poţi apropia cu uşurinţă de Creed. Nu uita Săgetătorule că toţi ceilalţi au eşuat, tu eşti ultima noastră şansă.
Balanţă rânji grosolan scărpinându-şi ţeasta pleşuvă.
-Un anacronism şi un clişeu….ăsta eşti tu?
-Nişte nepricepuţi cu toţii, mârâi Lexus-Săgetătorul fără a lua în seamă remarca celuilalt.
-Lasă asta, tu ai alte probleme acum.
Rânjetul lui Lexus se schimbă la 180˚ devenind de-a dreptul mieros.
-De când mă cunoşti tu pe mine Balanţă, de la început, nu? Şti foarte bine de ce sunt în stare pentru calea Oracolului!
-Da, tu crezi orbeşte în judecata sa, mormăi celălalt. Poate ar trebui să-ţi vezi de propria menire şi să….
-Menirea mea e credinţa în calea Oracolului! Relaţia mea cu ea este una deosebită, tu şi ceilalţi nu aveţi parte de aşa ceva fiindcă sunteţi doar nişte instrumente ca şi trupul ăsta!
Balanţă îl privi pe sub sprâncenele sale îngroşate într-o încruntare posomorâtă.
-Nu sunt aici să discut cu tine căile Oracolului, sunt aici ca să-ţi furnizez detaliile necesare.
-Ca de fiecare dată. Nu eşti decât un mesager!
-Să rămânema la problema noastră, vrei? Ca şi tine exist pe zile numărate şi în corpuri furate, datoria mea către Oracol este plătită în fiecare clipă a existenţei mele şi asta nu mă lasă să uit că sunt doar un sclav, la fel ca şi tine!
Uite, aici ai tot ce-ţi trebuie, detalii despre dispozitive, locaţii şi desigur arma. Locul de întâlnire e şi el trecut pe-acolo pe undeva.
Balanţă se ridică şi fără a mai spune vreun cuvânt ieşi lăsând în urma sa un geamantan metalic a cărei voluminozitate ascundea secretele unei noi misiuni încredinţată de Oracol.
-Erezia nu-mi va stăpâni nicicând simţurile, şuieră Săgetătorul şi-şi reluă lupta pentru controlul trupului lui Lexus.
Nu avea prea mult timp la dispoziţie, în acea noapte, sub o altă lună avea să facă acelaşi lucru ca şi în urmă cu 600 de ani. Mijloacele şi timpurile erau diferite, motivul însă era identic. Dar, ţintele sale sfârşeau întotdeauna la fel, eliminate din calea istoriei de preştiinţa unei creaturi ce veghea timpul. Otrava avea farmecul său.....amintirile începură să se amestece cu gândurile străine ale corpului.
………………………………………………………………………………………………
Utilitarele de întreţinere roiau deja pe strada pustiită de ora târzie şi de zăpadă. Micile maşinării cu aspect caraghios trudeau neobosite încercând să facă faţă furtunii care se dezlănţuise dintre norii plumburii care înghiţiseră cerul.
Maşina sa rula cu o viteză destul de scăzută dar nu traficul firav era impedimentul ci apropierea de sectorul Machen Alfa. Îi putea percepe deja limitele iar luminiţele senzorilor plasaţi de-a lungul parapetelor de protecţie ale auto-benzilor semnalau atenţia sporită acordată de securitatea perimetrului. Ştia că se afla deja în colimatorul Santinelelor.
Semnalizatorul de parcurs îl fixă într-o undă albăstruie de tractare preluând comenzile vehiculului şi trecându-l totodată prin procesul iniţial de verificare. Calculatoarele celor două mecanisme începură schimbul de informaţii şi pentru câteva zeci de secunde rămase ţintuit pe podul larg ce traversa plin de lumină Dunărea care curgea undeva sub el la mare distanţă, captivă sub o pojghiţă lucitoare de gheaţă.
-Puteţi trece! bâzâi semnalizatorul în difuzoare.
Vehiculul se puse în mişcare “puricat” în continuare de senzori, purtându-l către postul de control al Santinelelor aflat la capătul celălalt al podului. Nimeni nu ar fi putut trece prin barajul de protecţie păzit de un întreg arsenal, Machen Alfa aveau prea mulţi duşmani pentru a nu-şi impune o pază strictă.
Santinela care se opri lângă geamul lui era pregătită de orice, ţeava armei sale semi-automate atingând suprafaţa incaglass-ului care se deschise. Soldatul luă cu grijă permisul şi-l trecu prin procedura de scanare după care, pe seama evidentei luminiţe verzi, returnă documentul.
-Puteţi trece domnule Lexus.
Săgetătorul îşi privi noul chip în reflexia oglinzii şi se conformă mulţumit că în sfârşit se apropia de ţintă.
-Bine aţi venit în Sectorul Machen Alfa, casa viitorului!
Ignoră panoul publicitar vocal, acest viitor nu-l încânta aproape deloc. Prefera trecutul.
………………………………………………………………………………………………
-Eşti sigur?
-Bineînţeles ca sunt sigur, mormăi celălalt nervos cu ochii pe saculeţul din piele, atent la clinchetul din interior. Va fi acolo, adăugă el lingându-şi cu lăcomie buzele uscate.
Pipăi cu un gest reflex săculeţul prins la brâu, sub mantia purpurie. Zâmbi ironic desprins total de atmosfera înconjurătoare cu gândurile la ultimele ore de vânătoare. Niciodată până atunci nu luase vreun trofeu de la victimele sau “uneltele” sale, acum însă i se păruse de-a dreptul sublim să-şi lase fostul trup agăţat de-o creangă şi deposedat de argintul pentru care-şi vânduse sufletul.
Împinse cu scutul pe unul dintre acei gură cască care se alăturasera familiilor celor de pe cruci. Luase acest trup la timp pentru a se asigura că planul său va cunoaşte finalitatea dorită. Privise indiferent execuţia deloc mişcat de urletele celor care erau ţintuiţi de călăi sau de vaietele rudelor. Nici ceilalţi legionari nu păreau prea impresionaţi de acest spectacol lugubru.
-Păstraţi distanţa! mârâi el ameninţător şi îşi mişcă suliţa în direcţia a două femei care se prăbuşiseră înaintea lui implorându-l să le lase să treacă.
Priveau către crucea din mijloc, ştia cine erau.
-Lasă-le !
Centurionul avea lacrimi în ochi iar el se supuse dezinteresat, cu acelaşi zâmbet întins în colţul buzelor. Femeile se aruncară în genunchi în faţa crucii plângând cu braţele înălţate către cel ţintuit acolo.
Curiozitatea îl împinse să-l privească pentru prima dată cu atenţie pe cel de pe crucea din mijloc deşi în ultimele zile avusese şi prilejuri mai nimerite să o facă. Înfăţişarea lui era una demnă de toată mila fiindcă căzuse pradă purtărilor josnice ale gardienilor săi. Ce soartă ciudată avusese acest om dar chiar şi el putea aprecia modul acestuia de a¬-şi trăi viaţa. Majoritatea oamenilor preferau să îşi irosească zilele, nu şi acesta chiar dacă până la urmă asta îi adusese un astfel de sfârşit. Un paradox interesant pe care un vânător al Oracolului îl putea aprecia.
Dar şi acest om îşi avea limitele sale şi era pe cale să şi le dovedească. Acum, în apogeul chinurilor sale, nu mai rămăsese nimic altceva decât durere şi agonie. Şi poate că acel chip schimonosit de cele pătimite era doar o mască a realităţii, o prăbuşire a unui vis curmat brutal.
-Oare acum credinţa ta este la fel de puternică?
Era o întrebare nerostită. Nu conta prea mult, martiriul său avea să dureze iar această jertfă era una supremă şi avea să aducă credinţei sale o putere nimicitoare.
………………………………………………………………………………………………
Ghiontul dat de Balanţă smulse un mârâit surd din partea tovarăşului său.
-Trezirea, am ajuns.
Se întâlnise cu Balanţa la locul desemnat. Mesagerul purta uniforma trupelor de siguranţă ale Machen Alfa, “împrumutase” trupul unuia dintre locotenenţii lor. Se urcase la volan şi-i adusese până acolo.
Parcase maşina pe o alee laterală înghesuind-o cu greu între un gard metalic şi peretele unei clădiri. Nu se aflau într-un cartier rezidenţial ci într-o zonă auxiliară, purificatoarele de aer îşi manifestau din plin prezenţa la fel ca şi luminatoarele de veghe ce levitau la semi-înălţime.
Depozitele dispuse compact pe laturile şoselei cu 6 benzi aveau înfăţişări identice, doar numerele de ordine şi culorile transportoarelor hover erau diferite. Ora era totuşi potrivită pentru ce aveau ei de gând, nici ţipenie de om nu se afla prin preajmă şi dacă aveau să fie cu băgare de seamă, senzorii depozitelor aveau să-i ignore.
-Care dintre ele? murmură Săgetătorul.
Balanţă îi arătă cu degetul clădirea ce purta numărul 67.
-Şi noi?
Balanţă extrase bagajele din maşină şi în semn de răspuns se agăţă de scara de incendiu a depozitului lângă care opriseră ei.
-Amatorule! şuieră Săgetătorul.
-Poate n-ai văzut numărul maşinii, e identic cu al clădirii. Chiar dacă nu am vechimea ta, ceva tot am învăţat. Stai liniştit, n-o să ne i-a nimeni seama, în mod sigur nu ţinta noastră.
-Da, ţinta noastră, mormăi Săgetătorul apăsând pe ultimul cuvănt.
Odată ajunşi pe acoperiş se puseră pe treabă din moment ce camuflajul de siguranţă necesita ceva timp pentru montare. Emisiile sale trebuiau controlate cu stricteţe altfel ar fi fost ineficient împotriva sateliţilor de ultimă generaţie ce levitau la limita vizuală deasupra oraşului. Apoi trebuia mascată activarea armelor, sursele de energie de obicei constituiau primul reper pentru observatoarele autonome ale Serviciului de Securitate care completau timpii morţi ai sateliţilor de supraveghere.
-N-a fost dintotdeauna atât de greu să omori un om, murmură Săgetătorul. Asta să fie măsura civilizaţiei actuale?
-Ce tot bombăni acolo?
-Toată tehnologia asta……ar fi uşor să crezi că la cârma unei asemenea surse de putere oamenii ar putea eradica cu uşurinţă multe dintre problemele lor vechi de când lumea.
-Şti că tocmai ţi-ai răspuns, nu?
Săgetătorul ezită, era o discuţie care-i privea direct, pe ei dar mai ales pe Oracol.
-Am văzut lumea asta din mii de ipostaze, am observat-o de-a lungul timpului conştient de profunzimea schimbărilor traversate de ea. Lumea oamenilor nu se schimbă decât la suprafaţă, e modul lor viaţă iar noi...
Balanţă zâmbi scurt.
-Noi suntem aici pentru a ne asigura că această ordine nu se schimbă radical.
-Mai grozav decât orice propagandă, îl ironiză celălalt.
Balanţă îi aruncă o căutătură sinistră tovarăşului său dar îşi acoperi imediat scăparea cu un nou surâs ironic. Săgetătorul, cel mai activ dintre agenţii Oracolului, expirând putere prin toţi porii, poate cel mai iscusit asasin din toate timpurile, paznicul unei plase din care nimeni dintre cei destinaţi să fie reţinuţi nu scăpa.
-Cine suntem noi să contestăm puterea Oracolului?
Săgetătorul nu răspunse, continuă să asambleze lansatorul fix deşi pentru asta ar fi avut nevoie de toată puterea sa de concentrare. Aşadar aici se ajunsese, era un test, de asta se afla Balanţă aici?
-Avem o treabă de rezolvat, repetă el mecanic.
-Spune-mi Săgetătorule, crezi că ţinta noastră merită să moară?
Balanţă se mişcă în spatele său venind mai aproape.
-Nu cred nimic.
Imaginea Oracolului era cea care îl bântuia pe el deşi i se arătase o singură dată, atunci când îl recrutase. Înaltă, cu trup perfect echilibrat şi trăsături de o frumuseţe ireală-ochi verzi, aproape cruzi în claritatea lor şi în care el reuşise să se piardă. Desigur, fiecare dintre ei văzuse ceea ce-şi dorise, imaginea prin care Oracolul pusese stăpânire pe ei. Le acordase imunitate în faţa timpului şi în schimb îşi asigurase serviciile lor pentru eternitate sau până la moarte fiindcă misiunea lor nu trebuia să aibă un sfârşit.
-Lumea aceasta a ajuns în pragul distrugerii în ciuda acţiunilor noastre, asta vrei să spui? murmură Balanţă.
Te uiţi în jur şi vezi că lumea a fost durată de tirani, că ţi-au scăpat mulţi dintre cei care au comis masacre, care au schilodit umanitatea şi care au scăpat din viziunea Oracolului. Dar adevărata întrebare pe care o poţi pune este dacă ei au scăpat sau dacă au fost lăsaţi să scape fiindcă lumea oamenilor totuşi există şi are un viitor, în ciuda miilor de bombe atomice ce-i pot curma existenţa, tocmai datorită miilor de bombe atomice şi a unor nume ca Hiroshima şi Nagasaki.
-Suntem aici ca să ne facem treaba. Şi atât.
Săgetătorul termină de asamblat arma şi simţi cum ameninţarea ascunsă în făptura celuilalt creşte treptat. Era numai o amânare, înainte de sosirea zorilor avea să-şi recapete credinţa sau avea să regăsească libertatea.
………………………………………………………………………………………………
Îşi mişcă uşor degetele de la picioare cuprinse de muşcătura gerului în ciuda cizmelor termo-izolate. Stătea întins pe platforma acoperişului aproape înghiţit de fulgii de zăpadă ce se strecurau prin bariera de camuflaj şi nu se mişcase deloc în ultimele ore, în ciuda frigului şi a încordării. Până la urmă trupul acesta se dovedise a fi mai rezistent decât părea la prima vedere. Multe erau aşa în cazul lui Senek Lexus.
-Nu pricep, trebuia să fie aici, tipul ăsta nu întârzie niciodată, mormăi Balanţă cu ochii pe acele fosforescente ale ceasului.
-Poate că informaţiile tale nu sunt prea precise, sugeră Săgetătorul.
Celălalt îl fulgeră din priviri mestecând o injurătură pătimaşă.
-Nu te mai holba aşa la mine, tu-l vezi pe undeva pe nenorocitul ăla? şuieră Lexus cu un glas ascuţit.
-O să vină…
-Ascultă Balanţă, de ce naiba eşti tu aici de fapt?
Tonul Săgetătorului se schimbase radical, vocea sa era mai glacială chiar şi decât aerul Bucureştiului. Balanţă simţi încordarea din trupul celuilalt dar nu ezită:
-Urmez ordinele primite, la fel ca şi tine. Nu e prima misiune la care colaborăm…
-Ştiu dar e prima în care mergi până la capăt. De ce?
-Chiar tu te-ai găsit să pui la îndoială ordinele Oracolului?
-Nu cumva vrei să spui “voinţa” Oracolului?
-Nu m-am înşelat niciodată până acum, şuieră Balanţă.
-Fiindcă asta a fost voia Oracolului!
-Vrei să spui că e voia Oracolului ca tu să ratezi în seara asta? rânji uriaşul.
Lexus zâmbi răutăcios-doar o încreţire a buzelor sale subtiri şi o sticlire tăioasă în priviri. Mângâie tacticos arma şi spuse:
-Dar eu încă nu am tras nici un foc Balanţă. Eu nu ratez niciodată, cum aş putea să o fac, eu sunt ochiul Oracolului.
Balanţă râse asemeni unei hiene, prelung şi cu poftă şi lovi fulgerător. La fel de rapidă fu şi reactia celuilalt care se rostogoli din calea pumnalului ce ricoşă într-o ploaie de scântei din plafon. Amândoi se ridicară în acelaşi timp şi se repeziră unul asupra celuilalt.
Pentru Balanţă vivacitatea adversarului se dovedi surprinzătoare. Acesta reuşea să-i evite cu uşurinţă loviturile şi ripostă cu precizie dar trupul uriaşului putea încasa. Totuşi Balanţă resimţea imposibilitatea folosirii armelor de foc, erau prea periculoase, ar fi atras instantaneu o atenţie nedorită şi era prea riscant chiar şi în poziţia de locotenent de securitate. Iar zâmbetul lui Lexus îl scotea din minţi…
Izbi cu sete dar Săgetătorul se lăsă înşelător în lateral ferindu-se din calea uriaşului târât de elan. Lexus lovi din scurt cu pumnul în coastele expuse ale adversarului, îi arse un cot sec în ceafă şi îşi înfipse talpa stângului pe interiorul genunchiului opus al celuilalt făcându-l să icnească înfundat. Balanţă însa nu era uşor de doborât, îşi schimbă iute cuţitul din mâna stângă în cea dreaptă şi arma se roti într-un cerc care sfâşie haina Săgetătorului în dreptul pieptului. Lexus se clătină dar era doar un vicleşug pe care Balanţă îl descoperi prea târziu: noul său asalt, cel ce ar fi trebuit să fie victorios, fu curmat de o seceră care-l trimise la podea. Nu atinse însă suprafaţa plafonului fiindcă o altă lovitură grea de bocanc îl prinse în aer şi-l forţă în parapetul de siguranţă de care se izbi cu un zgomot pătrunzător de oase rupte. Cuţitul său zdrăngăni undeva departe, nefolositor…
Pentru Balanţă opţiunile erau clare de-acum. În dreapta lui apăru un revolver care opri înaintarea rivalului.
-Ai de gând să foloseşti chestia aia? mormăi Săgetătorul calm. O să fi la fel de mort ca şi mine.
-Lasă-mă pe mine să mă preocup de asta. Eşti un prost Săgetătorule, nu ai înţeles nimic.
-Ah da, iar tu eşti întruchiparea perspicacităţii. După câteva mii de ani te-ai hotărât să-ţi dai erezia pe faţă.
-Oracolul tău e orb Săgetătorule, e şi normal, doar tu eşti ochiul lui.
-De ce? Pentru că tu nu mai crezi în puterea ei?
-Nu, ei sunt dovada.
Balanţă se chinui să se ridice şi reuşi sprijinindu-se de parapet. Se referea la oraşul încă adormit.
-Totuşi în capul ăla al tău ar fi trebui să încolţească ideea că asta doreşte Oracolul pentru lumea sa. Ordinea asta, aşa cum e ea, mereu în pragul distrugerii este mai mult decât adaptată pentru a-şi înfrunta viitorul.
-Ce nu pricepi tu e că toate astea mă interesează prea puţin. Ceea ce tu numeşti erezie eu numesc viaţă.
-Viaţă? Despre asta e vorba?
-Nu am cerut să fiu….asta. Un hoţ de trupuri, un sclav făr’ de suflet. O vreme am crezut în rolul meu în versiunea Oracolului dar totul a trecut, s-a scurs de-a lungul veacurilor în care m-am gândit la cum mi-a furat lumea. Iar ce se petrece acum între noi e testul suprem. Spune-mi Săgetătorule, dacă Oracolul vede chiar tot, cum se face că tu vei muri în dimineaţa asta?
-Poate că asta îşi doreşte, poate că de asta te afli tu aici…
Lexus zâmbi.
-Dacă e aşa voi muri, dacă nu…
Şi Balanţă surâse- o grimasă care i se lăţi pe figură desfigurându-l. Apăsă pe trăgaci dar degetul său nu se duse până la capăt mâna fiindu-i cuprinsă de convulsii care se prelungiră instantaneu de-a lungul întregului trup. Căzu ca secerat cu muşchii sfâşiaţi de şocuri electrice incapabil să stăpânească dezintegrarea accelerată ce se întindea la nivel celular.
-Mai ai de trăit cam două minute aşa că ascultă-mă bine. Vei intra în comă după un minut şi jumătate şi, fiindcă eşti prins într-un trup uman, vei pieri odată cu el. Eşti victima propriei ignoranţe, îţi poţi spune că pentru a doua oară şi asta ar trebui să te convingă cu privire la clarviziunea Oracolului. Poate că vei înţelege care este adevăratul său dar.
Cei din Machen Alfa sunt terorizaţi de germenul trădării aşa că au implementat soldaţilor lor un mic dispozitiv menit să le controleze acţiunile şi mai precis să le sancţioneze orice mişcare care ar putea ameninţa pe unul dintre liderii Machen. Lexus face parte din această categorie, iar tu…
Am crezut că soarta îmi joacă o festă atunci când dispozitivul nu a funcţionat când m-ai atacat. Dar acum ştiu ce s-a întâmplat şi cred că şi tu te-ai prins.
Nu cred că ne vom mai întâlni într-o viaţă viitoare.
Săgetătorul se ridică urmărit de ochii sticloşi ai celuilalt.
-Mă întreb dacă acest Creed chiar există…Tu nu ?
………………………………………………………………………………………………
Viaţa i se scurgea cu repeziciune din corp odată cu sângele întunecat ce-i părăsea în valuri trupul. De unde era putea încă să zărească leşul duşmanului său de moarte şi cel puţin se putea consola cu răzbunarea sa. Poate că moartea era un prilej de a o înnoi, de a o înzeci. Sfâşiase carnea celui care îl asuprise atâta timp fără de vină dar nu apucase să o devoreze şi să-şi potolească pe deplin foamea.
-Vreamea zeilor a trecut, acum e vremea oamenilor.
Nu-i vorbea moartea, recunoscu privirea unor ochi ce străluceau pe chipul unui trup care prinsese contururi înaintea lui. Eliberată de zei Oracolul putea prinde forme…
-Ajută-mă să le croiesc viitorul, ajută-mă să le făuresc lumea.
Poate că până şi un titan are suflet. Dar de cum îl descoperi, îl şi pierdu.
