Gandurile uitate de ieri zac pe undeva prin mintea mea. Cu obisnuita inchistata in piele, stau si-mi privesc prin oglinda verde de timp trecutul. Si nu stiu cum reusesc dar zaresc si o sclipire de viitor-dorinta. Si cred in adevarul interior si in toate lucrurile alea ce rasar de la sine. Curg.
Stiu. Uneori sensul cuvintelor mele este mai mult decat vag si mereu revin la ideea din spatele blogului. Care are tendinte sa fie cetoasa. Este el doar un mesaj al meu, un jurnal sau ceva mai degraba banal? Am optat pentru un melanj de cuvinte, imagini si sunet. Am optat pentru gandurile mele, asa cum sunt ele in anumite momente cand pot fi transcrise. Nu foarte des, nici foarte rar, exista lucruri pe care simt ca ar trebui sa le spun sub forma asta. Acum frizez cu neputinta. Este doar o senzatie care va trece mai ales ca fac exact ceea ce trebuie sa fac. Tac, ascult, pedalez cu furie sub aparenta unui calm care trebuie sa existe. Care o sa existe. Cu capul sus, ma uit dupa zborul pasarilor. Libertatea lor ma binedispune dar foarte rar imi permit sa o simt. Si e pacat. Realitatea este in definitiv o ancora foarte grea.
