- Şti, ar putea fi ultimul din rasa lui.
Mark clatină aprobator din cap şi se apropie primul de leşul cenusiu mascat între frunzele ruginite de toamnă. Ţinea arma încă îndreptată spre trupul murdărit de sângele împroşcat dintr-o gaură ce-i deformase craniul lăsându-i întregi doar colţii rânjiţi într-o ultimă sfidare. Ţinta încă îi juca pe retina colorată în purpuriu semn că senzorii cu care era echipat vizorul de ochire nu depistau vre-o urmă de viaţă.
-Ai mai văzut unul aşa de mare?
Taylor se apropie şi el cu paşi şovăitori ştiind că întunericul ce se lăsase nu era tocmai mediul său preferat.
-Nu, mormăi Mark şi înghionti trupul cu ţeava armei automate.
Taylor se convinse şi el că animalul nu mai sufla şi o parte din frică îi fu înlocuită de remuşcări. Ultimul din rasa lui…..Ar fi vrut să-i vorbească mai pe larg despre asta lui Mark dar acesta nu părea prea sensibilizat de acest subiect, rânjetul său triumfător dezvelea nişte dinţi dacă nu comparabili cu ai fiarei atunci măcar impresionanţi. Taylor ştia că nu era vorba numai de excitaţia vânătorii ci şi de firea companionului său.
-Bună lovitură, se mulţumi Taylor să comenteze. Cel puţin n-a suferit.
-Termină cu prostiile! îl repezi Mark. Dacă era după tine îl omoram de bătrâneţe. Îi vrei blana sau nu? Cunosc un tip care-l poate împăia şi….
-Nu, n-o vreau. Hai s-o ştergem de-aici până.
Netulburat, Mark îşi aprinse o ţigară şi continuă să inspecteze animalul pe care-l urmărise toată ziua, animalul care dăduse buzna timp de mai multe săptămâni printre oile lui modificate genetic fără ca droizii de pază să aibă vre-un efect. Nu era la prima expediţie în căutarea fiarei dar astăzi norocul i se schimbase, de fapt reuşise să-l convingă pe guvernator să-l lase să folosească satelitul meteorologic pentru o scanare în profunzime şi aşa găsise zona în care fiara îi digera oile. Îl luase pe Taylor cu el doar pentru că tipul se descurca de minune cu echipamentul de urmărire şi, odată găsite urmele animalului, fusese o joacă de copii, cu armele şi echipamentul lor nici n-ar fi putut fi altfel.
-Acum cred că s-a convins că una e să dai iama la oi şi alta e să te întâlneşti cu un om.
-Poftim?
-Dă-mi cutter-ul, ceru Mark strâmbându-se. O să-i pun blana chiar lângă pat ca să-mi încep dimineţile bine.
-Îţi dai seama c-o să plăteşti o amendă zdravănă pentru afacerea asta, nu?
-Lasă asta şi mişcă odată!
Se apucă să taie la lumina proiectorului montat de Taylor, urmărind liniile fosforescente trasate de vizorul său care-l ajuta să desprindă blana. Îi părea rău de ţeasta animalului dar tipul cu împăiatul pe care-l cunoştea el probabil că avea să limiteze daunele. Mulţumit de imaginea fiarei care avea să-i împodobească dormitorul, tresări atunci când mâna lui Taylor poposi pe umărul său strângându-l alarmant. Cutter-ul părăsi cu un sfârâit pătrunzător linia indicată.
-Vrei să rămân fără degete idiotule? se răsti el.
-Am auzit ceva, şopti celălalt. Acolo, între tufele alea.
-Aici e plin de tufe. Tu tot timpul auzi câte ceva, cred că auzi mai bine ca ăsta, rânji Mark. Du-te şi vezi ce e!
-Păi….singur?
-Cari ditamai puşcociul după tine, ce naiba! A da, ştiu, pe întuneric faci pe tine!
Luat peste picior Taylor înghiţi în sec şi mânat de o urmă de orgoliu, porni către tufele care-l ascunseră rapid.
Mark termină de jupuit animalul şi-şi aprinse o nouă bine meritată ţigară de la cea veche pe care o stinse precaut, frunzele de pe jos erau uscate iar ferma lui se afla chiar la marginea pădurii.
-Mark, vin-o să vezi ce-am găsit!
Ripostă cu câteva înjurături mestecate şi fără chef îl urmă pe Taylor. Îl descoperi în spatele bălăriilor stând aplecat deasupra unei gropi de unde răsuna un cor de scâncete canine.
-Te-ai uitat sub coada lupului? Cred că am împuşcat o lupoaică.
-Nu zău?
Mark îşi vârî mâna în groapa care nu era suficient de adâncă, era clar că lupoaica nu se străduise să găsească un loc mai ferit din lipsă de motivaţie, de două generaţii nu mai existau vietăţi interesate de puii ei. Încântarea lui Mark însă se transformă însă într-un rictus dureros însoţit de blesteme.
-Fir-ar a dracu’ de potaie, m-a muşcat!
Furios se întinse pe pămâ şi îşi vârî braţul şi mai adânc declanşând acutizarea scâncetelor pe măsura ce trăgea afară unul câte unul puii de lup de numai câteva luni.
Erau 5 cu toţii, nişte grămăjoare zgomotoase de blană cenuşie cu o singură excepţie, un mascul negru ca tăciunele, cel mai zgomots din toată banda.
-Are încă ochi de lapte, observă Taylor. Şi-i şi ceacâr pe deasupra.
Întradevăr puiul îi privea cu ochi coloraţi diferit, unul negru, aproape neidentificabil pe fondul general şi celălalt de un albastru arctic.
-Ce vrei să facem cu ei? Ar fi păcat să-i…..
-Nu te plângeai tu că tocmai am exterminat lupii de pe Terra? Ăştia trebuie să aibă un tata pe-aici pe undeva, doar dacă căţeaua aia nu era modificată genetic deşi nu prea cred.
-Dar nu-i putem lăsa aici!
-Şi sigur că nu, o să le salvăm specia! mustăci Mark. Iar de ăsta negru o să mă îngrijesc chiar eu!
xxxx
Povestea cu lupoaica se terminase destul de bine pentru ei. Taylor îşi mai alinase conştiinţa adoptând doi pui pe care promisese că o să-i crească pentru a fi eliberaţi într-o rezervaţie înapoi în natură. Mark pusese jivina lui în lanţ in curtea casei, “donase” un alt pui guvernatorului şi astfel scăpase de amenda iar pe ultimul îl vânduseră unei gradini zoologice de pe Europa la un preţ care îl ajutase să-şi sporească turma cu aproape 40 de capete. Da, chiar fusese o vânătoare bună iar guvernatorul era băiat de treabă.
xxxx
Mark se întinse înăbuşind cu greu un căscat matinal. Chiar şi după o cafea sintetică mai resimţea abuzul din seara precedentă iar sticlele împrăştiate peste blana de lup îl convinseră că întradevăr depăşise măsura. Dar Katie nu-i zisese nimic, de fapt niciodată nu-i zicea mai nimic deşi ocazii ar fi avut. Katie însă era deosebită, avea un fel al ei de a-l îmblânzi şi de a-i suporta excesele, ăsta cam era singurul motiv care-i mai ţinea împreună.
Ura cafeaua sintetică, era un gest reflex pentru un om care apucase şi vremurile bune de altădată când animalele creşteau natural, pădurile nu era regenerate artificial iar cafeaua era şi ea naturală şi nu tocmai benefică. Surogatul de acum conţinea un echilibru perfect de substanţe dar lui tot nu-i plăcea, probabil tocmai ăsta era şi motivul.
Era o dimineaţă frumoasă dar ştia dinainte asta, controlul meteorologic funcţiona perfect şi totul era absolut previzibil. Ca de obicei în curtea interioară roiau roboţii de întreţinere dar el căuta o figură umană şi se făcu auzit cu o voce înnecată de aburii alcoolului din ajun:
-Bill, unde mama dracului eşti?
Ştia cât de tare îl deranja pe puşti prescurtarea numelui dar nu avea aproape niciodată chef să folosească aristocraticul “William”.
Bill apăru cu aceeaşi veşnică nemulţumire şi mormăi un scurt “ce vrei?’
-De fapt e ce dracu vrei, rânji Mark. Azi e luni, nu?
Chipul lui Bill se lumină şi el dezveli un şir de dinţi laţi într-un zâmbet mulţumit:
-Am dat de lanţul cel bun, p-ăsta n-a reuşit să-l rupă.
-A dracului bestie, ştiam eu c-o să-i venim de cap până la urmă. Să mergem să-l vedem.
Băgase mulţi bani în cuşca fiarei pentru că fiara însăşi devenise o sursă substanţială de câştig.
-Diablo, vin-o aici băiete.
Un ochi de un albastru ireal se fixă asupra siluetei agăţată de gard, celălalt, cel negru devenise nefolositor în timp din cauza orbirii parţiale. Totuşi, datorită minunilor geneticii, fusese posibil ca Mark să facă avere din vânzarea genelor lupului pe care agenţiile guvernamentale de specialitate îl considerau ideal pentru repopularea coloniilor. În mod ciudat dintre cei 5 pui doar acesta supravieţuise şi, cum era ultimul specimen original din specia sa, Mark colecta din greu banii turiştilor care veneau de peste tot să admire Fiara.
-Strigă-l pe celălalt nume, parcă îi place mai mult, sugeră Bill.
Tot el îi stabilise şi acest nume şi întradevăr lupul ciuli urechile când auzi vocea hârâită a lui Mark articulând:
-Fenris!
Zdrăngăni din lanţul gros şi dădu roată cuştii în faţa căreia erau aliniate cutiile cu mâncare, apă şi vitamine. În două labe ajungea cu mult deasupra gardului înalt de 2 metri iar greutatea lui ar fi făcut învidioşi mai mulţi dulăi Saint Bernard la un loc. Blana nu i se deschise deloc la culoare, ba din contră, părea o pată smulsă din întuneric, o umbră cu o singură lucire terifiantă, ochiul acela cu sclipiri constante de furie. Colţii săi se dezveleau ca nişte pumnale de un alb sănătos în spatele buzelor şi mârâitul ce-i răzbatea din gâtlej părea a fi totuna cu glasul Infernului. Fenris nu urla şi nici nu lătra, se mulţumea doar să adulmece puternic aspirând zgomotos aerul şi reproducând cu exactitate acelaşi sunet grav, terifiant.
La 4 ani şi jumătate Fenris se afla într-o formă fizică superbă, cu excepţia ochiului desigur, ochi care însă putea fi înlocuit în urma unei operaţii cam costisitoare şi nerecomdată de toţi veterinarii (atâţia cât mai erau în activitate). Însa în tot acest timp Mark stătuse cu puşca la îndemână hotărându-se seara să-l ucidă doar pentru a se răsgândi dimineaţa la vederea creditelor turiştilor.
-Lanţ standard, s-o fi plictisit şi el de şocuri electrice, mormăi Mark. Crezi că din cauza lor e aşa de tâmpit?
-Aş spune mai degrabă că e încăpăţânat, murmură Bill bătând din palme pentru a trezi o reacţie din partea animalului care dădu din coadă ca o dovadă ca acest gest nu însemnă bucurie ci doar multă surescitare din partea animalului.
-Nu, e doar tâmpit, cred că aia de la agenţie ar fi renunţat dacă ar fi ştiut că e deştept cât un porc, îl contră Mark.
-Porcii sunt deştepţi, murmură Bill indiferent. Unii spun chiar că sunt mai inteligenţi decât oamenii.
Decât unii oameni, se corectă el.
-Şi-atunci cum se face că el e în lanţ şi-n cuşca iar noi suntem aici, hrănindu-l ca să nu crape? rânji Mark ca de obicei când se simţea superior.
Puştiul nu prea-i lăsa asemenea ocazii, trebuia să recunoască, era prea dezgheţat, semăna cu Katie.
Bill n-avea de gând să intre în asemenea discuţii, mai ales cu tatăl său. Mai schimbară câteva platitudini şi Mark se întoarse la activitatea la care se pricepea cel mai bine: înjuratul roboţilor şi număratul oilor cu ochii deschişi. El, omul de acţiune de altădată, căpătase acum o burtă apreciabilă, o guşă pe măsură şi obiceiuri desprinse doar din aceste parţi ale anatomiei.
xxx
Fenris nu-şi rupse lanţul nici în zilele următoare, era clar că dăduseră de un produs în sfârşit acceptabil care şi chiar dacă costase mai mult, făcea banul. La aceste cheltuieli fuseseră nevoiţi să adauge şi costurile reparaţiei unuia dintre roboţii care se ocupaseră de instalat lanţul şi care fusese spulberat de toanele “caţelului” precum şi nota de plată de la spitalul unde ajunsese Mark care, în aburii beţiei, încercase să testeze rezistenţa lanţului şi a fiarei de la celălalt capăt. Avusese nevoie de nişte implanturi pentru a-şi mai putea folosi mâna stângă.
Obiceiurile lupului însă păreau în schimbare per total. Maraia mai rar, isi arata coltii si mai rar si in schimb manca animat de o foame ce parea a nu avea limite. Nu se punea inca problema sa se joace cineva cu el dar datul din coada nu mai concidea cu sclipirea ucigasa a ochiului albastru iar Bill isi propusese ca in curand sa intre din nou in tarc. Facuse asta zi de zi pana ce Fenris devenise suficient de mare incat atacurile lui sa nu mai insemne doar plasturi si pansamente pentru julituri superficiale. Poate ca lupul putea scapa de lant si in alt fel decat sa-l rupa, asta era cel putin pariul lui William.
xxx
La 6 ani, un fel de cadou de ziua lui, Fenris fu scos din tarcul sau blindat si mutat intr-un altul mai confortabil. Nu era la prima mutare dar acum nu mai fusese nevoie de o armata de androizi sau de bastoanele cu socuri, acceptase cuminte lesa si chiar botnita si mersese la pas pe langa Bill ca un caine cuminte. Nici macar Mark, acum beat mai tot timpul, nu-i trezise vre-un reflex ostil iar betivanul, mirat peste masura de intorsatura lucrurilor, pusese pusca nesigura in mainile lui deoparte, lasase chiar si sticla si indraznise sa-l mangaie pe Diablo al lui. Parca si droizii apreciau schimbarea de atitudine.
-Ti-am spus eu c-o sa scot caine din el, se grozavise Mark. Eu si….
Oprirea il costa pierderea unor gânduri care oricum nu-l interesau pe Bill. De necaz omul isi reluase sticla la “spalat”, cam toate actiunile lui se incheiau cu astfel de esecuri. Noroc ca ferma mergea ca unsa sub mana lui Katie, altfel mica lor oaza de prosperitate s-ar fi scufundat cu repeziciune dupa el.
xxx
-Imi pare bine sa te vad, de cand nu ne-am mai……
Mark dadu a lehamite din mana gonind niste muste imaginare. Daca ar mai fi existat astfel de insecte probabil ca l-ar fi bazait, hainele sale erau un monument inchinat delasarii si intregul sau aspect parea desprins din cataloagele pentru vagabonzi. In ultimul timp Katie isi cam pierduse rabdarea, il ostracizase intr-o dependinta auxiliara si nu se mai ingrijea decat de mancarea lui. In rest se daduse batuta si asta datorita viciilor sale din ce in ce mai dominante.
Si Taylor se schimbase, nu mai era individul ezitant, sters si retras care asigura asistenta tehnica pentru fermele din Reunion. Se mutase in Africa de Sud unde devenise consultant pe probleme de tehnica in cadrul unui trust respectabil.
Coborise din glider-ul sau de 100.000 de credite, intr-un costum dintr-o bucata croit dupa ultima moda si fusese foarte incantat sa-l revada pe Bill, ba chiar gasisera si ceva subiecte comune de discutat asa ca la Mark ajunsese abia spre seara.
Il gasise stand in fata dependintei redusa la o cocina de proprietarul indiferent, pe un scaun cu suspensii, cu omniprezenta sticla in dreapta si o tigara fixata intre degetele ingalbenite ale mainii stangi. Privirea lui parea captata de luna ce tocmai aparuse, cautand parca sa treaca de norul atmosferic ce invaluise satelitul locuibil al Terrei. In noptile senine puteai zari chiar si unele structuri artificiale dar acum nu era cazul.
Taylor isi aduse singur un scaun urmand instructiunile schitate de sticla si de tigara. Cu greu gasi unul curat dar isi lua in primire locul si incerca sa se obijnuiasca cu mirosul companiei.
-Arati bine, observa Mark fixandu-l cu o pereche de ochi urdurosi. O duci bine.
-Da, as putea spune ca nici voi nu…..
Taylor ezita, o reminiscenta a trecutului.
-Da, stiu ca arat grozav, pufni Mark dispretuitor. Dar nu-mi pasa.
-Asta e clar, rosti Taylor cu repros. Exista solutii…..
-Nu ma intereseaza, daca ai venit pana aici ca sa-mi predici mie iti pierzi vremea. Nu-mi trebuie nimic, astia se descurca fara mine, chiar si lupul ala le e mai drag.
-Diablo?
-Nu, Fenris.
Taylor il privi multumit ca intunericul ce se instalase ii ascundea dezgustul.
-Interesant nume, mormai el.
-Pustiul I l-a ales, cica e numele unei zeitati sau ceva de genul asta.
-Nu chiar, e un nume mitologic dar Fenris nu era zeu ci doar fiul unuia dintre ei. Legenda spune ca era un lup gigantic de care se temeau inclusiv zeii iar Odin…..
-De asta am auzit si eu, preciza Mark dupa un ragait zdravan. Tartorul zeilor nordici, nu?
-Cam asa ceva. Odin asta l-a pacalit pe lup si l-a legat cu un lat magic numai ca pana la urma Fenris tot a scapat si in batalia de la sfarsitul lumii l-a devorat pe Odin.
-Asta e varianta scurta sau ce? ranji Mark.
-E doar o legenda, rosti Taylor ganditor.
-Una nu prea grozava.
-Bine.
Se resemna, era clar ca nu avea ce vorbi cu individul semi-constient, rapus de vicii si adus la o forma ce nu avea nimic in comun cu cei 42 de ani sai.
-Ne mai vedem, Katie m-a invitat sa innoptez aici.
-I-auzi, nu cumva in patul ei?
Betivanul dadu din maini a lehamite, un gest ce-I intrase in reflex.
-Nu-mi pasa, daca vrei sa o…..
Taylor nu lua in seama ultima remarca, ii ura “noapte buna” si se desprinse grabit de mirosul si de prezenta celuilalt.
-Cu totii avem lanturile noastre Taylor baiete si tot zeii sunt de vina pentru ele.
Cuvintele lui Mark il tulburara mai rau decat se asteptase, fara nici-un motiv. Iutii ritmul urmarind luminile cu quarts ce flancau drumul de serviciu dornic sa paraseasca raceala brusca a noptii de toamna si aerul inghetat de lumina unei luni rosiatice. Chiar asa de mult statuse cu betivanul la taclale?
Un marait surd ii paraliza simturile dar nu si corpul care se rasuci aproape fara voia lui catre sursa zgomotului. Stia unde era, Bill il adusese sa-l vada in trecre pe lup iar acesta daduse din coada in spatele gardului imobilizat doar de un lant subtire-lesa lui obisnuita. Acum, in fata tarcului, privind printre scandurile frumos sculptate, cautand de zor prin aburul gros ce se desprindea din pamant, nu-si putea scoate din minte numele animalului.
-Taylor baiete, nu fi prost.
Vocea lui Mark ii rasuna surprinzator de proaspata in minte. Rase in fata propriilor temeri, nu-si aveau rostul si se apropie de gard pentru a vedea mai bine interiorul.
Fenris era acolo, iesit din cusca, cu urechile ciulite si membrele incordate intr-o pozitie ce-i dezvaluia clar marimea neobisnuita.
-Ai un nume celebru amice, zise Taylor. Pana la urma ti-a mers destul de bine, specia ta nu mai poate exista altfel decat in captivitate, e o lege pe care am inventat-o noi oamenii si pe care o clasificam ca selectie naturala. Ati picat cu brio amice, noi am iesit la suprafata iar voi…..Hm, vorbesc cu un lup.
Fenris intinse gatul intr-o parte intr-un gest domol, apuca cu delicatete lantul intre dinti si apasa cu un zgomot sec distinct in doua parti: scrasnetul caninilor uriasi si reverberatia metalica a bucatilor de lant.
Primul gand care-l lovi pe Taylor se situa in timp doar cu o miime de secunda inainte de plonjonul lupului care trecu prin gard inclestandu-se de pulpa piciorului sau drept. Omul cazu pe spate rostogolindu-se scapat de falcile lui Fenris care rumegau pline de sange o bucata consistenta din piciorul victimei. Taylor se rasuci, cauta sa se ridice si chiar reusi partial inainte ca trupul greu al animalului sa-l striveasca sub o greutate ce-I smulse aerul din plamani si urletul din piept. Apoi coltii lupului se blocara in beregata sa si Fenris incepu sa smuceasca repetat intr-o risipire de sange si sunete bizare generate de sfartecarea carnii. Agonia lui Taylor fu scurta, forta calaului sau ii smulse capul de pe umeri si dupa cateva zvacniri necontrolate, trupul naclait de purpura ramase nemiscat.
-Te asteptam.
Mark intrerupse jocul scaunului sau cu suspensii si puse deoparte sticla plina pe jumatate cu lichid de culoarea chihlimbarului.
-“Daca lupul s-a schimbat atunci si tu o poti face, lasa dracu’ bautura nemernicule”. Katie a mea intotdeauna a stiut cum sa ma urneasca dar de data asta a dat-o in bara. Iar tu…….
Fenris isi dezvelii coltii intr-un ranjet bestial din care se desprindeau bale insangerate.
-Da, stiam ca va veni si ziua asta si nu de putine ori m-am gandit sa-ti incurc planurile cu un glont dar……Nu-ti datorez nimic fiara, nu sunt legat cu nimic de ce-am facut iar tu n-ai decat sa faci ce vrei. De ce razi ticalosule?
Xxx
Bill astepta stand pe scarile de sus ale verandei cu o tigara fumegand intre degete, un obicei pe care-l capatase de curand si de care incerca sa se lase. Nu se imbracase prea gros si-i era frig fiindca dimineata cetoasa adusese cu sine o racire considerabila de temperatura, una necomunicata de tembelii de la statia meteorologica, poate ca in sfarsit aveau si ei o defectiune.
In jurul sau era o agitatie straina, peste tot roiau micii droizi de interventie cu bazaitul lor speficic, adunand, colectand, fotografiind si observand pentru raportul preliminar. Vorbise cam o jumatate de ora cu detectivul de serviciu, un individ cu o mutra preocupata si un accent ciudat. Nu erau prea multe de spus, curtea interioara era presarata cu resturile androizilor de serviciu si cu ramasitelor saracacioase ale celor doua victime umane. Bill ii explicase detectivului cum usa casei rezistase cu greu in fata asaltului fiarei si cum androizii chemati in ajutor fusesera decimati de animalul dezlantuit care-si tarase victimele pana in fata geamurilor cladirii pentru a-i devora la vedere. Si, ca toata tragedia sa fie completa si posibila, generatorul solar se gasise sa cada chiar in mijlocul asaltului intrerupand ramfortarile electrice ale gardurilor si comunicatiile cu exteriorul. Asa ca dupa cina Fenris disparuse precaut, chiar inaintea zorilor. Il mai auzise urland prin padurea de la marginea proprietatii dupa care disparuse iar el putuse in sfarsit sa contacteze autoritatile.
Desigur, omul il asigurase ca vor fi luate masuri si fiara va fi exterminata. Ba chiar ii perindase prin fata grupul de vanatori si formatia de planoare care porneau pe urmele lui Fenris. Se cam fastacise cand Bill intrebase de folosirea satelitului si-i servise o scuza prea putin credibila, aparatul era in revizie. Dar tot aveau sa-l prinda.
xxx
Fenris nu a fost prins niciodata, pur si simplu nu era de gasit desi Bill si mama sa sustineau ca il aud in fiecare noapte urlandu-si razbunarea de la marginea padurii. Intr-un final ancheta a fost abandonata desi la un moment dat investigatorul principal era sigur ca lupul fusese dresat sa ucida de cineva, foarte posibil de unul dintre supravietuitori.
