Always you

I chase the sun, it chases me

In ultima vreme, mi s-au intamplat destule lucruri in premiera. Practic se pare ca a trebuit sa traiesc 28 de ani si ceva pentru a cunoaste unele lucruri, pentru a lua unele decizii si pentru a invata cum sa tratez cu anumite sentimente. Ceea ce e grav dar nu disperat. Anul asta e ciudat in sine dar si decisiv si nu chiar in aparenta. Asa simt. E ca si cum cineva m-ar bate pe umar si mi-ar spune "baiatu', nu mai bate pasul pe loc". Sa fie din cauza motivatiei? Cam ce poate determina un om sa reia sau sa inceapa chestii de care nu s-a apucat pana acum? Hm, eu stiu raspunsul. Nevoia de schimbare care nevoie este si ea generata de ceva. Sau mai precis, in cazul meu, de cineva.
Exista fara indoiala in viata persoane care-si pun amprente asupra evolutiei noastre ca indivizi. Incepem cu parintii si rudele apropiate, cu prietenii, colegii, scoala, etc. si ajungem la acele persoane speciale pe care soarta ni le scoate pur si simplu in cale. Uneori nici macar nu trebuie sa fi prea apropiat de acea persoana pentru a primi o lectie care sa-ti modifice comportamentul sau atitudinea. Desigur, eu nu cred in schimbarea unei persoane, nu am intalnit pe nimeni schimbat radical. Pur si simplu unele lucruri exista deja dar nu se manifesta decat intr-un anumit moment si despre asta vorbesc.
Senzatia mea de acum e comparabila cu versurile astea: I chase the sun, it chases me. Dintr-un motiv anume, privesc mai des spre soare. Imi place senzatia de lumina puternica orbitoare pe pleoapele inchise, stelutele acelea incinse ce-ti joaca pe retina si caldura efectiva ce ti se revarsa pe chip. Pare o senzatie de purificare. Pare si este.
In momentele astea ascult pentru a mia oare Life of my own- Three Doors Down. Adevarul poate fi gasit mereu in versurile altora.

What if?

Pain redefined

Promises

I wanna be there when you call
I wanna catch you when you fall
I wanna be the one you need
I wanna be the one you breathe

Today’s the day we’ll fade away, oh
Today’s the day we’ll fade away, oh
Today’s the day we’ll find our way grown
Today’s the day we’ll fade away

I wanna be there when you cry
And when you’re down I’ll help you fly
I wanna be the one you need
I wanna be the one you breathe

Today’s the day we’ll fade away, oh
Today’s the day we’ll fade away, oh
Today’s the day we’ll find our way grown
Today’s the day we’ll fade away, oh

But I’m coming back,
and I’m taking back everything I can
It’s breaking me up and tearing me up
It’s all I have
And I’m coming back,
and I’m taking back everything I can
It’s breaking me up and tearing me up
It’s all I have

Today’s the day we’ll fade away, oh
Today’s the day we’ll fade away, oh
Today’s the day we’ll find our way grown
Today’s the day we’ll fade away, oh
Today’s the day we’ll fade away, oh
Today’s the day we’ll fade away

Raison d'etre

I took a walk around the world to
Ease my troubled mind
I left my body laying somewhere
In the sands of time
I watched the world float to the dark
Side of the moon
I feel there is nothing I can do, yeah

I watched the world float to the
Dark side of the moon
After all I knew it had to be something
To do with you
I really don't mind what happens now and then
As long as you'll be my friend at the end

If I go crazy then will you still
Call me Superman
If I'm alive and well, will you be
There holding my hand
I'll keep you by my side with
My superhuman might
Kryptonite

You called me strong, you called me weak
But your secrets I will keep
You took for granted all the times I
Never let you down
You stumbled in and bumped your head, if
Not for me then you would be dead
I picked you up and put you back
On solid ground

Reason

The reason I want to shout these crazy thoughts is because there's no proof of my existance
There's a conflict between dignity and freedom in this future I've discovered
The reason I want to erase these strange images from my mind is because I can see my limitations in them
On the window of my excessive self-consciousness lies last year's calendar with no dates written on it
So delete and rewrite it
There's a presence great enough to make me forget those ridiculous dreams
Rewrite it for a dramatic revival
Even a meaningless dream is enough to create heaven
So give me your body and soul
And together maybe we will live forever

Colti si lanturi

- Şti, ar putea fi ultimul din rasa lui.
Mark clatină aprobator din cap şi se apropie primul de leşul cenusiu mascat între frunzele ruginite de toamnă. Ţinea arma încă îndreptată spre trupul murdărit de sângele împroşcat dintr-o gaură ce-i deformase craniul lăsându-i întregi doar colţii rânjiţi într-o ultimă sfidare. Ţinta încă îi juca pe retina colorată în purpuriu semn că senzorii cu care era echipat vizorul de ochire nu depistau vre-o urmă de viaţă.
-Ai mai văzut unul aşa de mare?
Taylor se apropie şi el cu paşi şovăitori ştiind că întunericul ce se lăsase nu era tocmai mediul său preferat.
-Nu, mormăi Mark şi înghionti trupul cu ţeava armei automate.
Taylor se convinse şi el că animalul nu mai sufla şi o parte din frică îi fu înlocuită de remuşcări. Ultimul din rasa lui…..Ar fi vrut să-i vorbească mai pe larg despre asta lui Mark dar acesta nu părea prea sensibilizat de acest subiect, rânjetul său triumfător dezvelea nişte dinţi dacă nu comparabili cu ai fiarei atunci măcar impresionanţi. Taylor ştia că nu era vorba numai de excitaţia vânătorii ci şi de firea companionului său.
-Bună lovitură, se mulţumi Taylor să comenteze. Cel puţin n-a suferit.
-Termină cu prostiile! îl repezi Mark. Dacă era după tine îl omoram de bătrâneţe. Îi vrei blana sau nu? Cunosc un tip care-l poate împăia şi….
-Nu, n-o vreau. Hai s-o ştergem de-aici până.
Netulburat, Mark îşi aprinse o ţigară şi continuă să inspecteze animalul pe care-l urmărise toată ziua, animalul care dăduse buzna timp de mai multe săptămâni printre oile lui modificate genetic fără ca droizii de pază să aibă vre-un efect. Nu era la prima expediţie în căutarea fiarei dar astăzi norocul i se schimbase, de fapt reuşise să-l convingă pe guvernator să-l lase să folosească satelitul meteorologic pentru o scanare în profunzime şi aşa găsise zona în care fiara îi digera oile. Îl luase pe Taylor cu el doar pentru că tipul se descurca de minune cu echipamentul de urmărire şi, odată găsite urmele animalului, fusese o joacă de copii, cu armele şi echipamentul lor nici n-ar fi putut fi altfel.
-Acum cred că s-a convins că una e să dai iama la oi şi alta e să te întâlneşti cu un om.
-Poftim?
-Dă-mi cutter-ul, ceru Mark strâmbându-se. O să-i pun blana chiar lângă pat ca să-mi încep dimineţile bine.
-Îţi dai seama c-o să plăteşti o amendă zdravănă pentru afacerea asta, nu?
-Lasă asta şi mişcă odată!
Se apucă să taie la lumina proiectorului montat de Taylor, urmărind liniile fosforescente trasate de vizorul său care-l ajuta să desprindă blana. Îi părea rău de ţeasta animalului dar tipul cu împăiatul pe care-l cunoştea el probabil că avea să limiteze daunele. Mulţumit de imaginea fiarei care avea să-i împodobească dormitorul, tresări atunci când mâna lui Taylor poposi pe umărul său strângându-l alarmant. Cutter-ul părăsi cu un sfârâit pătrunzător linia indicată.
-Vrei să rămân fără degete idiotule? se răsti el.
-Am auzit ceva, şopti celălalt. Acolo, între tufele alea.
-Aici e plin de tufe. Tu tot timpul auzi câte ceva, cred că auzi mai bine ca ăsta, rânji Mark. Du-te şi vezi ce e!
-Păi….singur?
-Cari ditamai puşcociul după tine, ce naiba! A da, ştiu, pe întuneric faci pe tine!
Luat peste picior Taylor înghiţi în sec şi mânat de o urmă de orgoliu, porni către tufele care-l ascunseră rapid.
Mark termină de jupuit animalul şi-şi aprinse o nouă bine meritată ţigară de la cea veche pe care o stinse precaut, frunzele de pe jos erau uscate iar ferma lui se afla chiar la marginea pădurii.
-Mark, vin-o să vezi ce-am găsit!
Ripostă cu câteva înjurături mestecate şi fără chef îl urmă pe Taylor. Îl descoperi în spatele bălăriilor stând aplecat deasupra unei gropi de unde răsuna un cor de scâncete canine.
-Te-ai uitat sub coada lupului? Cred că am împuşcat o lupoaică.
-Nu zău?
Mark îşi vârî mâna în groapa care nu era suficient de adâncă, era clar că lupoaica nu se străduise să găsească un loc mai ferit din lipsă de motivaţie, de două generaţii nu mai existau vietăţi interesate de puii ei. Încântarea lui Mark însă se transformă însă într-un rictus dureros însoţit de blesteme.
-Fir-ar a dracu’ de potaie, m-a muşcat!
Furios se întinse pe pămâ şi îşi vârî braţul şi mai adânc declanşând acutizarea scâncetelor pe măsura ce trăgea afară unul câte unul puii de lup de numai câteva luni.
Erau 5 cu toţii, nişte grămăjoare zgomotoase de blană cenuşie cu o singură excepţie, un mascul negru ca tăciunele, cel mai zgomots din toată banda.
-Are încă ochi de lapte, observă Taylor. Şi-i şi ceacâr pe deasupra.
Întradevăr puiul îi privea cu ochi coloraţi diferit, unul negru, aproape neidentificabil pe fondul general şi celălalt de un albastru arctic.
-Ce vrei să facem cu ei? Ar fi păcat să-i…..
-Nu te plângeai tu că tocmai am exterminat lupii de pe Terra? Ăştia trebuie să aibă un tata pe-aici pe undeva, doar dacă căţeaua aia nu era modificată genetic deşi nu prea cred.
-Dar nu-i putem lăsa aici!
-Şi sigur că nu, o să le salvăm specia! mustăci Mark. Iar de ăsta negru o să mă îngrijesc chiar eu!

xxxx

Povestea cu lupoaica se terminase destul de bine pentru ei. Taylor îşi mai alinase conştiinţa adoptând doi pui pe care promisese că o să-i crească pentru a fi eliberaţi într-o rezervaţie înapoi în natură. Mark pusese jivina lui în lanţ in curtea casei, “donase” un alt pui guvernatorului şi astfel scăpase de amenda iar pe ultimul îl vânduseră unei gradini zoologice de pe Europa la un preţ care îl ajutase să-şi sporească turma cu aproape 40 de capete. Da, chiar fusese o vânătoare bună iar guvernatorul era băiat de treabă.

xxxx

Mark se întinse înăbuşind cu greu un căscat matinal. Chiar şi după o cafea sintetică mai resimţea abuzul din seara precedentă iar sticlele împrăştiate peste blana de lup îl convinseră că întradevăr depăşise măsura. Dar Katie nu-i zisese nimic, de fapt niciodată nu-i zicea mai nimic deşi ocazii ar fi avut. Katie însă era deosebită, avea un fel al ei de a-l îmblânzi şi de a-i suporta excesele, ăsta cam era singurul motiv care-i mai ţinea împreună.
Ura cafeaua sintetică, era un gest reflex pentru un om care apucase şi vremurile bune de altădată când animalele creşteau natural, pădurile nu era regenerate artificial iar cafeaua era şi ea naturală şi nu tocmai benefică. Surogatul de acum conţinea un echilibru perfect de substanţe dar lui tot nu-i plăcea, probabil tocmai ăsta era şi motivul.
Era o dimineaţă frumoasă dar ştia dinainte asta, controlul meteorologic funcţiona perfect şi totul era absolut previzibil. Ca de obicei în curtea interioară roiau roboţii de întreţinere dar el căuta o figură umană şi se făcu auzit cu o voce înnecată de aburii alcoolului din ajun:
-Bill, unde mama dracului eşti?
Ştia cât de tare îl deranja pe puşti prescurtarea numelui dar nu avea aproape niciodată chef să folosească aristocraticul “William”.
Bill apăru cu aceeaşi veşnică nemulţumire şi mormăi un scurt “ce vrei?’
-De fapt e ce dracu vrei, rânji Mark. Azi e luni, nu?
Chipul lui Bill se lumină şi el dezveli un şir de dinţi laţi într-un zâmbet mulţumit:
-Am dat de lanţul cel bun, p-ăsta n-a reuşit să-l rupă.
-A dracului bestie, ştiam eu c-o să-i venim de cap până la urmă. Să mergem să-l vedem.
Băgase mulţi bani în cuşca fiarei pentru că fiara însăşi devenise o sursă substanţială de câştig.
-Diablo, vin-o aici băiete.
Un ochi de un albastru ireal se fixă asupra siluetei agăţată de gard, celălalt, cel negru devenise nefolositor în timp din cauza orbirii parţiale. Totuşi, datorită minunilor geneticii, fusese posibil ca Mark să facă avere din vânzarea genelor lupului pe care agenţiile guvernamentale de specialitate îl considerau ideal pentru repopularea coloniilor. În mod ciudat dintre cei 5 pui doar acesta supravieţuise şi, cum era ultimul specimen original din specia sa, Mark colecta din greu banii turiştilor care veneau de peste tot să admire Fiara.
-Strigă-l pe celălalt nume, parcă îi place mai mult, sugeră Bill.
Tot el îi stabilise şi acest nume şi întradevăr lupul ciuli urechile când auzi vocea hârâită a lui Mark articulând:
-Fenris!
Zdrăngăni din lanţul gros şi dădu roată cuştii în faţa căreia erau aliniate cutiile cu mâncare, apă şi vitamine. În două labe ajungea cu mult deasupra gardului înalt de 2 metri iar greutatea lui ar fi făcut învidioşi mai mulţi dulăi Saint Bernard la un loc. Blana nu i se deschise deloc la culoare, ba din contră, părea o pată smulsă din întuneric, o umbră cu o singură lucire terifiantă, ochiul acela cu sclipiri constante de furie. Colţii săi se dezveleau ca nişte pumnale de un alb sănătos în spatele buzelor şi mârâitul ce-i răzbatea din gâtlej părea a fi totuna cu glasul Infernului. Fenris nu urla şi nici nu lătra, se mulţumea doar să adulmece puternic aspirând zgomotos aerul şi reproducând cu exactitate acelaşi sunet grav, terifiant.
La 4 ani şi jumătate Fenris se afla într-o formă fizică superbă, cu excepţia ochiului desigur, ochi care însă putea fi înlocuit în urma unei operaţii cam costisitoare şi nerecomdată de toţi veterinarii (atâţia cât mai erau în activitate). Însa în tot acest timp Mark stătuse cu puşca la îndemână hotărându-se seara să-l ucidă doar pentru a se răsgândi dimineaţa la vederea creditelor turiştilor.
-Lanţ standard, s-o fi plictisit şi el de şocuri electrice, mormăi Mark. Crezi că din cauza lor e aşa de tâmpit?
-Aş spune mai degrabă că e încăpăţânat, murmură Bill bătând din palme pentru a trezi o reacţie din partea animalului care dădu din coadă ca o dovadă ca acest gest nu însemnă bucurie ci doar multă surescitare din partea animalului.
-Nu, e doar tâmpit, cred că aia de la agenţie ar fi renunţat dacă ar fi ştiut că e deştept cât un porc, îl contră Mark.
-Porcii sunt deştepţi, murmură Bill indiferent. Unii spun chiar că sunt mai inteligenţi decât oamenii.
Decât unii oameni, se corectă el.
-Şi-atunci cum se face că el e în lanţ şi-n cuşca iar noi suntem aici, hrănindu-l ca să nu crape? rânji Mark ca de obicei când se simţea superior.
Puştiul nu prea-i lăsa asemenea ocazii, trebuia să recunoască, era prea dezgheţat, semăna cu Katie.
Bill n-avea de gând să intre în asemenea discuţii, mai ales cu tatăl său. Mai schimbară câteva platitudini şi Mark se întoarse la activitatea la care se pricepea cel mai bine: înjuratul roboţilor şi număratul oilor cu ochii deschişi. El, omul de acţiune de altădată, căpătase acum o burtă apreciabilă, o guşă pe măsură şi obiceiuri desprinse doar din aceste parţi ale anatomiei.

xxx

Fenris nu-şi rupse lanţul nici în zilele următoare, era clar că dăduseră de un produs în sfârşit acceptabil care şi chiar dacă costase mai mult, făcea banul. La aceste cheltuieli fuseseră nevoiţi să adauge şi costurile reparaţiei unuia dintre roboţii care se ocupaseră de instalat lanţul şi care fusese spulberat de toanele “caţelului” precum şi nota de plată de la spitalul unde ajunsese Mark care, în aburii beţiei, încercase să testeze rezistenţa lanţului şi a fiarei de la celălalt capăt. Avusese nevoie de nişte implanturi pentru a-şi mai putea folosi mâna stângă.
Obiceiurile lupului însă păreau în schimbare per total. Maraia mai rar, isi arata coltii si mai rar si in schimb manca animat de o foame ce parea a nu avea limite. Nu se punea inca problema sa se joace cineva cu el dar datul din coada nu mai concidea cu sclipirea ucigasa a ochiului albastru iar Bill isi propusese ca in curand sa intre din nou in tarc. Facuse asta zi de zi pana ce Fenris devenise suficient de mare incat atacurile lui sa nu mai insemne doar plasturi si pansamente pentru julituri superficiale. Poate ca lupul putea scapa de lant si in alt fel decat sa-l rupa, asta era cel putin pariul lui William.
xxx

La 6 ani, un fel de cadou de ziua lui, Fenris fu scos din tarcul sau blindat si mutat intr-un altul mai confortabil. Nu era la prima mutare dar acum nu mai fusese nevoie de o armata de androizi sau de bastoanele cu socuri, acceptase cuminte lesa si chiar botnita si mersese la pas pe langa Bill ca un caine cuminte. Nici macar Mark, acum beat mai tot timpul, nu-i trezise vre-un reflex ostil iar betivanul, mirat peste masura de intorsatura lucrurilor, pusese pusca nesigura in mainile lui deoparte, lasase chiar si sticla si indraznise sa-l mangaie pe Diablo al lui. Parca si droizii apreciau schimbarea de atitudine.
-Ti-am spus eu c-o sa scot caine din el, se grozavise Mark. Eu si….
Oprirea il costa pierderea unor gânduri care oricum nu-l interesau pe Bill. De necaz omul isi reluase sticla la “spalat”, cam toate actiunile lui se incheiau cu astfel de esecuri. Noroc ca ferma mergea ca unsa sub mana lui Katie, altfel mica lor oaza de prosperitate s-ar fi scufundat cu repeziciune dupa el.

xxx

-Imi pare bine sa te vad, de cand nu ne-am mai……
Mark dadu a lehamite din mana gonind niste muste imaginare. Daca ar mai fi existat astfel de insecte probabil ca l-ar fi bazait, hainele sale erau un monument inchinat delasarii si intregul sau aspect parea desprins din cataloagele pentru vagabonzi. In ultimul timp Katie isi cam pierduse rabdarea, il ostracizase intr-o dependinta auxiliara si nu se mai ingrijea decat de mancarea lui. In rest se daduse batuta si asta datorita viciilor sale din ce in ce mai dominante.
Si Taylor se schimbase, nu mai era individul ezitant, sters si retras care asigura asistenta tehnica pentru fermele din Reunion. Se mutase in Africa de Sud unde devenise consultant pe probleme de tehnica in cadrul unui trust respectabil.
Coborise din glider-ul sau de 100.000 de credite, intr-un costum dintr-o bucata croit dupa ultima moda si fusese foarte incantat sa-l revada pe Bill, ba chiar gasisera si ceva subiecte comune de discutat asa ca la Mark ajunsese abia spre seara.
Il gasise stand in fata dependintei redusa la o cocina de proprietarul indiferent, pe un scaun cu suspensii, cu omniprezenta sticla in dreapta si o tigara fixata intre degetele ingalbenite ale mainii stangi. Privirea lui parea captata de luna ce tocmai aparuse, cautand parca sa treaca de norul atmosferic ce invaluise satelitul locuibil al Terrei. In noptile senine puteai zari chiar si unele structuri artificiale dar acum nu era cazul.
Taylor isi aduse singur un scaun urmand instructiunile schitate de sticla si de tigara. Cu greu gasi unul curat dar isi lua in primire locul si incerca sa se obijnuiasca cu mirosul companiei.
-Arati bine, observa Mark fixandu-l cu o pereche de ochi urdurosi. O duci bine.
-Da, as putea spune ca nici voi nu…..
Taylor ezita, o reminiscenta a trecutului.
-Da, stiu ca arat grozav, pufni Mark dispretuitor. Dar nu-mi pasa.
-Asta e clar, rosti Taylor cu repros. Exista solutii…..
-Nu ma intereseaza, daca ai venit pana aici ca sa-mi predici mie iti pierzi vremea. Nu-mi trebuie nimic, astia se descurca fara mine, chiar si lupul ala le e mai drag.
-Diablo?
-Nu, Fenris.
Taylor il privi multumit ca intunericul ce se instalase ii ascundea dezgustul.
-Interesant nume, mormai el.
-Pustiul I l-a ales, cica e numele unei zeitati sau ceva de genul asta.
-Nu chiar, e un nume mitologic dar Fenris nu era zeu ci doar fiul unuia dintre ei. Legenda spune ca era un lup gigantic de care se temeau inclusiv zeii iar Odin…..
-De asta am auzit si eu, preciza Mark dupa un ragait zdravan. Tartorul zeilor nordici, nu?
-Cam asa ceva. Odin asta l-a pacalit pe lup si l-a legat cu un lat magic numai ca pana la urma Fenris tot a scapat si in batalia de la sfarsitul lumii l-a devorat pe Odin.
-Asta e varianta scurta sau ce? ranji Mark.
-E doar o legenda, rosti Taylor ganditor.
-Una nu prea grozava.
-Bine.
Se resemna, era clar ca nu avea ce vorbi cu individul semi-constient, rapus de vicii si adus la o forma ce nu avea nimic in comun cu cei 42 de ani sai.
-Ne mai vedem, Katie m-a invitat sa innoptez aici.
-I-auzi, nu cumva in patul ei?
Betivanul dadu din maini a lehamite, un gest ce-I intrase in reflex.
-Nu-mi pasa, daca vrei sa o…..
Taylor nu lua in seama ultima remarca, ii ura “noapte buna” si se desprinse grabit de mirosul si de prezenta celuilalt.
-Cu totii avem lanturile noastre Taylor baiete si tot zeii sunt de vina pentru ele.
Cuvintele lui Mark il tulburara mai rau decat se asteptase, fara nici-un motiv. Iutii ritmul urmarind luminile cu quarts ce flancau drumul de serviciu dornic sa paraseasca raceala brusca a noptii de toamna si aerul inghetat de lumina unei luni rosiatice. Chiar asa de mult statuse cu betivanul la taclale?
Un marait surd ii paraliza simturile dar nu si corpul care se rasuci aproape fara voia lui catre sursa zgomotului. Stia unde era, Bill il adusese sa-l vada in trecre pe lup iar acesta daduse din coada in spatele gardului imobilizat doar de un lant subtire-lesa lui obisnuita. Acum, in fata tarcului, privind printre scandurile frumos sculptate, cautand de zor prin aburul gros ce se desprindea din pamant, nu-si putea scoate din minte numele animalului.
-Taylor baiete, nu fi prost.
Vocea lui Mark ii rasuna surprinzator de proaspata in minte. Rase in fata propriilor temeri, nu-si aveau rostul si se apropie de gard pentru a vedea mai bine interiorul.
Fenris era acolo, iesit din cusca, cu urechile ciulite si membrele incordate intr-o pozitie ce-i dezvaluia clar marimea neobisnuita.
-Ai un nume celebru amice, zise Taylor. Pana la urma ti-a mers destul de bine, specia ta nu mai poate exista altfel decat in captivitate, e o lege pe care am inventat-o noi oamenii si pe care o clasificam ca selectie naturala. Ati picat cu brio amice, noi am iesit la suprafata iar voi…..Hm, vorbesc cu un lup.
Fenris intinse gatul intr-o parte intr-un gest domol, apuca cu delicatete lantul intre dinti si apasa cu un zgomot sec distinct in doua parti: scrasnetul caninilor uriasi si reverberatia metalica a bucatilor de lant.
Primul gand care-l lovi pe Taylor se situa in timp doar cu o miime de secunda inainte de plonjonul lupului care trecu prin gard inclestandu-se de pulpa piciorului sau drept. Omul cazu pe spate rostogolindu-se scapat de falcile lui Fenris care rumegau pline de sange o bucata consistenta din piciorul victimei. Taylor se rasuci, cauta sa se ridice si chiar reusi partial inainte ca trupul greu al animalului sa-l striveasca sub o greutate ce-I smulse aerul din plamani si urletul din piept. Apoi coltii lupului se blocara in beregata sa si Fenris incepu sa smuceasca repetat intr-o risipire de sange si sunete bizare generate de sfartecarea carnii. Agonia lui Taylor fu scurta, forta calaului sau ii smulse capul de pe umeri si dupa cateva zvacniri necontrolate, trupul naclait de purpura ramase nemiscat.
-Te asteptam.
Mark intrerupse jocul scaunului sau cu suspensii si puse deoparte sticla plina pe jumatate cu lichid de culoarea chihlimbarului.
-“Daca lupul s-a schimbat atunci si tu o poti face, lasa dracu’ bautura nemernicule”. Katie a mea intotdeauna a stiut cum sa ma urneasca dar de data asta a dat-o in bara. Iar tu…….
Fenris isi dezvelii coltii intr-un ranjet bestial din care se desprindeau bale insangerate.
-Da, stiam ca va veni si ziua asta si nu de putine ori m-am gandit sa-ti incurc planurile cu un glont dar……Nu-ti datorez nimic fiara, nu sunt legat cu nimic de ce-am facut iar tu n-ai decat sa faci ce vrei. De ce razi ticalosule?

Xxx

Bill astepta stand pe scarile de sus ale verandei cu o tigara fumegand intre degete, un obicei pe care-l capatase de curand si de care incerca sa se lase. Nu se imbracase prea gros si-i era frig fiindca dimineata cetoasa adusese cu sine o racire considerabila de temperatura, una necomunicata de tembelii de la statia meteorologica, poate ca in sfarsit aveau si ei o defectiune.
In jurul sau era o agitatie straina, peste tot roiau micii droizi de interventie cu bazaitul lor speficic, adunand, colectand, fotografiind si observand pentru raportul preliminar. Vorbise cam o jumatate de ora cu detectivul de serviciu, un individ cu o mutra preocupata si un accent ciudat. Nu erau prea multe de spus, curtea interioara era presarata cu resturile androizilor de serviciu si cu ramasitelor saracacioase ale celor doua victime umane. Bill ii explicase detectivului cum usa casei rezistase cu greu in fata asaltului fiarei si cum androizii chemati in ajutor fusesera decimati de animalul dezlantuit care-si tarase victimele pana in fata geamurilor cladirii pentru a-i devora la vedere. Si, ca toata tragedia sa fie completa si posibila, generatorul solar se gasise sa cada chiar in mijlocul asaltului intrerupand ramfortarile electrice ale gardurilor si comunicatiile cu exteriorul. Asa ca dupa cina Fenris disparuse precaut, chiar inaintea zorilor. Il mai auzise urland prin padurea de la marginea proprietatii dupa care disparuse iar el putuse in sfarsit sa contacteze autoritatile.
Desigur, omul il asigurase ca vor fi luate masuri si fiara va fi exterminata. Ba chiar ii perindase prin fata grupul de vanatori si formatia de planoare care porneau pe urmele lui Fenris. Se cam fastacise cand Bill intrebase de folosirea satelitului si-i servise o scuza prea putin credibila, aparatul era in revizie. Dar tot aveau sa-l prinda.

xxx

Fenris nu a fost prins niciodata, pur si simplu nu era de gasit desi Bill si mama sa sustineau ca il aud in fiecare noapte urlandu-si razbunarea de la marginea padurii. Intr-un final ancheta a fost abandonata desi la un moment dat investigatorul principal era sigur ca lupul fusese dresat sa ucida de cineva, foarte posibil de unul dintre supravietuitori.

Tale of a puzzle

Sometimes I lie awake in bed
Thinking about the things you said
So lost for words, so lost to tell you how I feel
So terrified of changing what I thought was real

It's too bad, you're gone
It's too bad, you're not alone
And I know that you couldn't see
That it's too bad that you're gone
And not here with me

Standing here, trying to make some sense of this
There's nothing between us
Still I can feel your awkwardness
You're so lost for words
So you just tell me I'm your friend
There must be one reason
Only one reason in the end

It's too bad, you're gone
It's too bad, you're not alone
And I know that you couldn't see
That it's too bad that you're gone
And not here with me

So why are you pulling away
It must be from things that I say
And I'm thinking you're thinking of him
So why do I even care at all

Broken puzzle

How could he know
This new dawn's light
Would change his life forever?

Set sail to sea
But pulled off course
By the light of golden treasure

Was he the one causing pain
With his careless dreaming?
Been afraid
Always afraid
Of the things he's feeling

He could just be gone
He would just sail on
He'll just sail on

How can I be lost,
If I've got nowhere to go?
Search for seas of gold
How come it's got so cold?

How can I be lost?
In remembrance I relive
And how can I blame you
When it's me I can't forgive?

These days drift on
Inside a fog
It's thick and suffocating

His sinking life
Outside it's hell
Inside, intoxication

He's run aground
Like his life
Water much too shallow

Slipping fast
Down with his ship
Fading in the shadows

Now a castaway
They've all gone away
They've gone away

How can I be lost
If I've got nowhere to go?
Search for seas of gold
How come it's got so cold?

How can I be lost?
In remembrance I relive
And how can I blame you
When it's me I can't forgive?

Forgive me
Forgive me not
Forgive me
Forgive me not
Forgive me
Forgive me not
Forgive me
Forgive me
Why can't I forgive me?

Ultimul sanctuar

-V-am chemat pentru a rezolva problema asta. Astăzi, acum!
Cei trei care aşteptau răbdători în jurul mesei. Intraseră pe rând, în tăcere, şi-i lăsase să se acomodeze cu semiumbra ce preceda răsăritul soarelui. Încă nu îndrăzneau să-l abordeze, ştiau că deşi părea acolo, Guvernatorul era purtat departe de gânduri.
Ecologistul, Maestrul resurselor şi Constructorul, problema pentru care-i convocase îi privea direct. Desigur, el luase deja o decizie dar avea de gând să-i consulte pentru a evita orice complicaţii inutile de ordin procedural, reprezentau interese ce trebuiau apărate. În ultima vreme glasul Ecologiştilor căpătase din nou tărie şi erau ascultaţi în mai toate cercurile, mai mult, exista o oarecare simpatie pentru mesajul lor.
Ecologistul-Prim era nervos, palid şi slab, ştia şi de ce, aparent evita să consume orice produs de origine animală. Maestrul resurselor era şi el nervos dar nu iritat, pur şi simplu considera întâlnirea o pierdere de vreme, el era ocupat, timpul lui era mult prea preţios pentru a fi irosit cu asemenea fleacuri. Constructorul însă împărtăşea antagonismul Ecologistului, ei erau cei care se înfruntau.
Un soare plăpând începu să se arate de partea cealaltă a barierei translucide pe interior, poleind încăperea cu razele sale anemice. Dar lumina lui era suficientă pentru a dezvălui fantastic clădirile Octopolisului.
-Aşadar, cine începe?
Guvernatorul alunecă până la masă şi îşi ocupă locul.
-Pur şi simplu mă opun!
Ecologistul îşi fixă privirea asupra Constructorului.
-Este ultimul habitat cât de cât natural, nu-l putem distruge doar pentru că proiectantul nu a găsit o altă locaţie. Cred că......
-Ţin să vă reamintesc că specificaţiile instalaţiilor spaţioportului impun respectarea unor cerinţe, interveni Constructorul.
Gândurile sale erau pline de dispreţ.
-Nu putem asambla rampele oriunde, nu am ales acest loc la nimereală, este singurul acceptabil. Desigur, dacă se vrea ca termenul să fie respectat şi nu cred că trebuie să vă reamintesc de importanţa acestui lucru.
-Dar aici e vorba de un habitat natural cuprins în planul de urbanizare!
-Ideea de bază e simplă: spaţioportul ar fluidiza traficul cu până la 16% procente şi ar creşte posibilităţile de acces în zona nordică cu mai mult de 13%. Astea sunt cifre exacte, mult mai importante decât bunăstarea unor animale preistorice!.
-Guvernatorule, rezervaţia asta este ultima şi cea mai complexă. Am reuşit să păstrăm aproape intact un întreg lanţ trofic, de la bază şi până la vârf, distrugerea sa ar fi un gest cu adevărat iresponsabil.
Guvernatorul ridică o mână poruncitoare şi îndreptă o unghie către Maestrul resurselor care se foi pe locul său.
-Din punctul meu de vedere pierderile sunt neglijabile. Odată ce am rezolvat problema interdependenţei speciilor, ecosistemul poate fi recreat la altă scală în funcţie de doleanţele noastre. Am explicat asta şi data trecută, ba chiar am oferit şi soluţia transplantării habitatului pe una dintre colonii.
-Costurile sunt încă prea mari, gândi Guvernatorul.
-Aşa e, fiecare individ în parte ar trebui prelucrat molecular, redus la un cod genetic distinct, apoi ar trebui reasamblat…..
-Într-un mediu străin care ar afecta iremediabil procesul şi autenticitatea exemplarelor, interveni Ecologistul.
-Tu te uiţi după furnici când păşeşti?
Constructorul îi luă prin suprindere, folosise o expresie al cărui înţeles încă nu se pierduse.
-Spaţioportul este vital.
Guvernatorul se ridică, semnul că orice discuţie se încheiase. Ecologistul îşi plecă privirea resemnat, ştia că oricum nu se putea opune, fluidizarea traficului erau un proiect prea important.
-Va trebui să ne mulţumim cu grădinile zoologice şi cu replicile de pe sateliţi.
-Dar vor fi ele oare suficiente? Ne vor putea împiedica să uităm?
Ecologistul ştia că nu mai era nimic de făcut aşa că repetă nemulţumit formulele de politeţe obligatorii şi îşi transferă corpul spre cea mai apropiată ieşire. Convertorul îl deplasă instantaneu în locaţia dorită, în spatele unei bariere translucide de o mărime impresionantă, marginea habitatului pe care se străduise să-l păstreze cât mai natural şi cât mai intact. Oare ce mai putea fi salvat?
Doar copii ieftine şi câteva exemplare din fiecare specie. Trebuia să facă o selecţie strictă, avea să dureze iar timpul nu era deloc de partea sa, maşinile infernale ale Constructorului aveau să sosească imediat după oficializarea decretului.
Privi către panoul-indicator amplasat în spatele barierei, insistase să-l păstreze pe cel original, cel inscripţionat. Ştia să-l citească însă nu putea reda sunetele ce-l alcătuiau. Se chinui totuşi să o facă, pentru ultima oară.
-Lo...Lo…
Se opri ghicind apropierea a două exemplare din specia sa preferată. Ca de obicei înaintau fără frică până aproape de barieră, câmpul de energie şi descărcările de energie statică nu-i speriau. Erau inteligenţi, de-asta îi aprecia în mod deosebit, bine, nu suficient de dezvoltaţi pentru a avea vreun drept altul decât acela de a fi păstraţi ca nişte ciudăţenii ce aduceau aminte de vremuri apuse.
Mereu îi făcea plăcere să îi observe cum comunicau folosindu-se de un limbaj ce îmbina sunete şi gesturi. Încă existau discuţii referitor la complexitatea acestui limbaj, ştia că în unele cercuri capacitaţile lor cognitive era dezminţite
Humanoizii, aşa fuseseră numiţi de primii cercetători, se îndepărtară.
-Lo…Lon…Lon-don…..London.
Nu exista decât o mulţumire plăpândă în reuşita lui, nu avea să-i ajute cu nimic pe cei doi care se îndepărtaseră. Ecologistul percepea deja vribaţiile utilajelor.

Weight of the world

Love to be beside you and the way you smell
The way your lips feel and your fingernails.
The way your fingers crawl up my spine,
Though you always make me the last in line.

I carry the weight of the world as the past is unfurled, but I won't stop to
wonder.
Going through this life on my own made me cold as a stone; I'm a ship going
under.

And I'd tell you this, but I don't know how.
And I'm caving in, and I'm falling out.
And I can't resist, and I can't rebound.
with the weight of the world as the world falls down.

It's the way you thrill me, then pull away.
The way you seem to kill me, a little more each day.
And it's what you're thinking in your twisted mind.
The way your body trembles, when it's next to mine.

I carry the weight of the world as the past is unfurled, but I won't stop to
wonder.
Going through this life on my own made me cold as a stone; I'm a ship going
under.

And I'd tell you this, but I don't know how.
And I'm caving in, and I'm falling out.
And I can't resist, and I can't rebound.
With the weight of the world as the world falls down.

And I'd tell you this, but I don't know how.
And I'm caving in, and I'm falling out.
And I can't resist, and I can't rebound.
With the weight of the world as the world falls down.

(I feel the weight of the world as it's falling down)
(I feel the weight of the world as it's falling down)
(I feel the weight of the world as it's falling down)
(I feel the weight of the world as it's falling down)

This pain I think about it everyday,
it tells me I'm never gonna get away.
I know it's over, but I can't escape
memories and how to face another day.

I do

Deluded, I have believed in my unrelenting strength
And inevitably I have become weak
Now I feel events changing, and I already know
The emotions which unlock distant memories

From my soul I retrieve the hope which in my tired body now
Has stopped beating, like a fire quenched by my tears
In my hands I take with me a trickle of water
And in the desert a blade of grass will survive

I do, I do emerge from the depths to fight and then
Go higher than ever before
I do, I do look to the future and smile
Not fearing anything anymore

In an instant, new aspirations are also ahead of me
A scenario of wins and losses unfolds
In the silence, the reflections of ages leave a path
Breathing, I notice the circular motion, and then...

Time has stopped to outline new borders, and I
Press further on, gathering my strength against the wind
In my hands, the reflections of ages leave a path
Walking, I retrieve the indelible trail

I do, I do rail against the cold, extinguished eyes
To always be the best I can
I do, I do go beyond impregnable worlds
Not fearing anything anymore
I do, I do emerge from the depths to fight and then
Go higher than ever before
I do, I do look to the future and smile
With a new identity
Until only it rises...

Oracolul orb

Luna se arătase doar o clipă printre nori şi asta la începutul serii, poleind acoperişurile umede cu o lumină palidă. Acum însă ploaia revenise în forţă şi cerul era străbătut de păienjenişul orbitor al fulgerelor ce despicau cu limbi de foc bezna de tăciune a nopţii. Totul se aranjase cum nu se putea mai bine.
Trecu primul zid ascuns în giulgiul ud al ploii, profitând de faptul că santinelele care acopereau perimetrul exterior se retrăseseră în chioşcurile lor, lăsând totul pe seama câinilor. Aceştia, chiar dacă erau ceva mai vigilenţi decât stăpânii lor, puteau fi păcăliţi mai uşor iar el le distrăsese atenţia cu câteva bucăţi de carne care le picaseră din senin animalelor. Şi, în timp ce dulăii se ospătau, el escaladase zidul drept.
Curtea interioară era foarte bine luminată de opaiţele care rezistau chiar şi pe ploaie. Se lipi de peretele umed cufundându-se cu puţinul întuneric care mai rămăsese, hainele sale negre, mulate pe corp de ploaia rece, îl puteau contopi cu negura dar doar atunci când aceasta era la îndemână. În rest, trebuia să mizeze pe simţurile sale îndelung antrenate şi pe agilitatea la fel de versată.
Cunoştea deja în amănunt sistemul de pază din curte şi ştia că aici era singura fisură. Patrulele erau destul de numeroase dar traseele lor erau fixe şi la intervale precise iar gărzile care stăteau de veghe pe verandă şi la caturile superioare, nu puteau zări chiar totul fiindcă lumina focurilor era obturată de vegetaţia crescută cu atâta grijă de stăpânul acestui loc. Oricum, ar fi fost o prostie să incerce să pătrundă în clădire, de-asta îi şi luase atâta timp să-şi croiască un plan de atac, trebuia găsită o cale alternativă.
Prima patrulă trecu nepăsătoare pe lângă trupul lipit literalmente de nămolul gros, roditor. Erau 4 inşi, cu toţii purtând armuri din bambus, lucrate impresionant. Erau înarmaţi cu suliţe lungi şi săbii iar unul dintre ei avea prins pe spate un arc lung, bătut în inele uşoare de metal. Îi aşteptă răbdător să dispară după o tufă de liliac după care se ridică şi ţâşni silenţios prin vegetaţia ce lucea plină de stropi grei. Ajunse în preajma heleşteului şi se vârî iute sub banca turnată acolo, la timp pentru a evita apropierea unei alte patrule. Şi aceasta trecu fără să-l observe iar el se apucă sâ-şi scoată ustensilele mărunte pe care le purta prinse la piept. Totul se petrecea în cea mai deplină tăcere iar mâinile sale se mişcau cu iuţeală şi pricepere.
Nu-i luă mai mult de un minut ca să-şi termine treaba. Aşteptă întoarcerea patrulei ţinând-şi respiraţia şi trecu zidul prin acelaşi loc.
Dispăru înapoi în întunericul din care răsărise ştiind că misiunea lui era ca şi îndeplinită. Dimineaţa ploaia avea să înceteze, primăvara era la fel de previzibilă ca şi ţinta sa. Stăpânul fortăreţei avea să iasă în grădină pentru a se bucura de prospeţimea răsăritului şi de florile sale, simţindu-se în siguranţă în spatele zidurilor apărate de câteva sute de garzi fanatice. Mai încercaseră şi alţii să-i tulbure armonia dar toţi eşuaseră şi gândul acesta era unul liniştitor. Şi, ameţit de această siguranţă deşartă şi de parfumul greu al florilor, avea să-şi preia locul obijnuit pe bancă. Probabil că nici nu avea să simtă înţepătura dar otrava avea să alerge cu rapiditate prin sângele său iar el avea să se prăbuşească în cel mult 10 secunde pe iarba fragilă şi jilavă.
………………………………………………………………………………………………
Lumina se prelingea cu îndrăzneală printre jaluzelele blocate întredeschis dar nu luna era sursa acestei pete argintii ci proiectorul de noapte plasat chiar lângă geamul lui. Era setat pe intensitate maximă, probabil mecanismul de reglare era defect şi nu avea să vină nimeni prea curând ca să-l repare, periferiile nu erau tocmai prioritare pentru cei de la întreţinerea urbană.
Îşi trecuse mâna stângă peste cap acoperindu-şi pleoapele asaltate de fasciculul care pe fondul lipsei de somn îi părea de-a dreptul orbitor. Se răsucise în patul strâmt sperând să găsească o poziţie care să-l scape de deranj dar se părea că lumina îl urmărea.
În cele din urmă decise că încercările sale nu aveau şanse de reuşită şi se ridică. Senzorii îi simţiră imediat mişcările şi activară luminile automate pe care le găsi năucitoare. Le închise bombănind şi plecă spre baie lipăind cu picioarele goale pe gresia termo-reglabilă.
Îşi bombardă din plin chipul cu apă rece, înviorătoare, şi de-abia după ce se trezi complet din starea de transă îşi permise să ceară senzorilor o sursă de lumină. Se trezi în faţa oglinzii privind către un chip pe care învăţase cu greu să-l recunoască, nici acum nu ştia de ce îl alesese tocmai pe acesta pentru actuala misiune. Dar, ca de fiecare dată îşi amintea că e vorba doar de un alt instrument, esenţial pentru misiunea sa.
Şi totuşi…..Trăsături reci, ascuţite, dominate de nasul acvilian şi de ochii mari, verzui şi goi ce păreau a luci direct deasupra gurii strămbe cu buze subţiri, veşnic chinuite de o grimasă ironică. Părul vâlvoi dădea o dimensiune grotescă capului nepotrivit pentru trupul micuţ, uscaţiv. Erau ceva deosebiri între asasinul al cărui trup îl alesese în urmă cu 600 de ani şi individul ăsta….Care era numele lui? Ah da, Lexus. Senek Lexus.
Lumina din baie se mută în sufrageria strâmtă urmărindu-i păşii. Privi dezinteresat la ceasul cu cifre fosforescente şi se tolăni într-un fotoliu acoperit cu plastic protector. Îşi fixă ochii printre jaluzele, la lumina din stradă, şi înlemni cufundându-se în transa de pregătire. Trupul acesta încă mai avea taine de explorat.
………………………………………………………………………………………………
-Trezeşte-te!
-Senek Lexus, îngăimă el şi pupilele îi reveniră la normal luând contact cu cel ce se aplecase deasupra lui.
-Eşti gata?
-Gata, mormăi Lexus.
-Bine.
Celălalt se trânti indolent în patul pe care mecanismele de întreţinere îl recondiţionaseră deja pentru zi. Afară lumina lămpii fusese înlocuită de răsăritul unui soare plăpând, caracteristic Bucureştiului de sfârşit de ianuarie, un soare care avea să strălucească greoi deasupra unei noi zi la fel de veche ca şi precedenta.
-Nu te aşteptam aşa devreme, zise Lexus cu gâtul uscat, tuşind pentru a-şi drege glasul.
-Ştiu că nu arată prea grozav dar te va ajuta să-ţi îndeplineşti misiunea.
-Ascultă Balanţă, eu mi-am ales întotdeauna singur trupurile şi din cauza asta mai sunt încă aici, slujind Oracolul.
-Slujind Oracolul…..
Contrastul dintre cei doi era de-a dreptul hilar, cel numit Balanţă probabil că l-ar fi depăşit în înălţime şi stand jos. Rânjetul uriaşului declanşă o privire tăioasă din partea celuilalt care scrâşni din dinţi infuriat mai mult de neputinţa sa.
-Oracolul ţi-a indicat acest trup, Lexus face parte din Machen Alfa, aşa te poţi apropia cu uşurinţă de Creed. Nu uita Săgetătorule că toţi ceilalţi au eşuat, tu eşti ultima noastră şansă.
Balanţă rânji grosolan scărpinându-şi ţeasta pleşuvă.
-Un anacronism şi un clişeu….ăsta eşti tu?
-Nişte nepricepuţi cu toţii, mârâi Lexus-Săgetătorul fără a lua în seamă remarca celuilalt.
-Lasă asta, tu ai alte probleme acum.
Rânjetul lui Lexus se schimbă la 180˚ devenind de-a dreptul mieros.
-De când mă cunoşti tu pe mine Balanţă, de la început, nu? Şti foarte bine de ce sunt în stare pentru calea Oracolului!
-Da, tu crezi orbeşte în judecata sa, mormăi celălalt. Poate ar trebui să-ţi vezi de propria menire şi să….
-Menirea mea e credinţa în calea Oracolului! Relaţia mea cu ea este una deosebită, tu şi ceilalţi nu aveţi parte de aşa ceva fiindcă sunteţi doar nişte instrumente ca şi trupul ăsta!
Balanţă îl privi pe sub sprâncenele sale îngroşate într-o încruntare posomorâtă.
-Nu sunt aici să discut cu tine căile Oracolului, sunt aici ca să-ţi furnizez detaliile necesare.
-Ca de fiecare dată. Nu eşti decât un mesager!
-Să rămânema la problema noastră, vrei? Ca şi tine exist pe zile numărate şi în corpuri furate, datoria mea către Oracol este plătită în fiecare clipă a existenţei mele şi asta nu mă lasă să uit că sunt doar un sclav, la fel ca şi tine!
Uite, aici ai tot ce-ţi trebuie, detalii despre dispozitive, locaţii şi desigur arma. Locul de întâlnire e şi el trecut pe-acolo pe undeva.
Balanţă se ridică şi fără a mai spune vreun cuvânt ieşi lăsând în urma sa un geamantan metalic a cărei voluminozitate ascundea secretele unei noi misiuni încredinţată de Oracol.
-Erezia nu-mi va stăpâni nicicând simţurile, şuieră Săgetătorul şi-şi reluă lupta pentru controlul trupului lui Lexus.
Nu avea prea mult timp la dispoziţie, în acea noapte, sub o altă lună avea să facă acelaşi lucru ca şi în urmă cu 600 de ani. Mijloacele şi timpurile erau diferite, motivul însă era identic. Dar, ţintele sale sfârşeau întotdeauna la fel, eliminate din calea istoriei de preştiinţa unei creaturi ce veghea timpul. Otrava avea farmecul său.....amintirile începură să se amestece cu gândurile străine ale corpului.
………………………………………………………………………………………………
Utilitarele de întreţinere roiau deja pe strada pustiită de ora târzie şi de zăpadă. Micile maşinării cu aspect caraghios trudeau neobosite încercând să facă faţă furtunii care se dezlănţuise dintre norii plumburii care înghiţiseră cerul.
Maşina sa rula cu o viteză destul de scăzută dar nu traficul firav era impedimentul ci apropierea de sectorul Machen Alfa. Îi putea percepe deja limitele iar luminiţele senzorilor plasaţi de-a lungul parapetelor de protecţie ale auto-benzilor semnalau atenţia sporită acordată de securitatea perimetrului. Ştia că se afla deja în colimatorul Santinelelor.
Semnalizatorul de parcurs îl fixă într-o undă albăstruie de tractare preluând comenzile vehiculului şi trecându-l totodată prin procesul iniţial de verificare. Calculatoarele celor două mecanisme începură schimbul de informaţii şi pentru câteva zeci de secunde rămase ţintuit pe podul larg ce traversa plin de lumină Dunărea care curgea undeva sub el la mare distanţă, captivă sub o pojghiţă lucitoare de gheaţă.
-Puteţi trece! bâzâi semnalizatorul în difuzoare.
Vehiculul se puse în mişcare “puricat” în continuare de senzori, purtându-l către postul de control al Santinelelor aflat la capătul celălalt al podului. Nimeni nu ar fi putut trece prin barajul de protecţie păzit de un întreg arsenal, Machen Alfa aveau prea mulţi duşmani pentru a nu-şi impune o pază strictă.
Santinela care se opri lângă geamul lui era pregătită de orice, ţeava armei sale semi-automate atingând suprafaţa incaglass-ului care se deschise. Soldatul luă cu grijă permisul şi-l trecu prin procedura de scanare după care, pe seama evidentei luminiţe verzi, returnă documentul.
-Puteţi trece domnule Lexus.
Săgetătorul îşi privi noul chip în reflexia oglinzii şi se conformă mulţumit că în sfârşit se apropia de ţintă.
-Bine aţi venit în Sectorul Machen Alfa, casa viitorului!
Ignoră panoul publicitar vocal, acest viitor nu-l încânta aproape deloc. Prefera trecutul.
………………………………………………………………………………………………
-Eşti sigur?
-Bineînţeles ca sunt sigur, mormăi celălalt nervos cu ochii pe saculeţul din piele, atent la clinchetul din interior. Va fi acolo, adăugă el lingându-şi cu lăcomie buzele uscate.
Pipăi cu un gest reflex săculeţul prins la brâu, sub mantia purpurie. Zâmbi ironic desprins total de atmosfera înconjurătoare cu gândurile la ultimele ore de vânătoare. Niciodată până atunci nu luase vreun trofeu de la victimele sau “uneltele” sale, acum însă i se păruse de-a dreptul sublim să-şi lase fostul trup agăţat de-o creangă şi deposedat de argintul pentru care-şi vânduse sufletul.
Împinse cu scutul pe unul dintre acei gură cască care se alăturasera familiilor celor de pe cruci. Luase acest trup la timp pentru a se asigura că planul său va cunoaşte finalitatea dorită. Privise indiferent execuţia deloc mişcat de urletele celor care erau ţintuiţi de călăi sau de vaietele rudelor. Nici ceilalţi legionari nu păreau prea impresionaţi de acest spectacol lugubru.
-Păstraţi distanţa! mârâi el ameninţător şi îşi mişcă suliţa în direcţia a două femei care se prăbuşiseră înaintea lui implorându-l să le lase să treacă.
Priveau către crucea din mijloc, ştia cine erau.
-Lasă-le !
Centurionul avea lacrimi în ochi iar el se supuse dezinteresat, cu acelaşi zâmbet întins în colţul buzelor. Femeile se aruncară în genunchi în faţa crucii plângând cu braţele înălţate către cel ţintuit acolo.
Curiozitatea îl împinse să-l privească pentru prima dată cu atenţie pe cel de pe crucea din mijloc deşi în ultimele zile avusese şi prilejuri mai nimerite să o facă. Înfăţişarea lui era una demnă de toată mila fiindcă căzuse pradă purtărilor josnice ale gardienilor săi. Ce soartă ciudată avusese acest om dar chiar şi el putea aprecia modul acestuia de a¬-şi trăi viaţa. Majoritatea oamenilor preferau să îşi irosească zilele, nu şi acesta chiar dacă până la urmă asta îi adusese un astfel de sfârşit. Un paradox interesant pe care un vânător al Oracolului îl putea aprecia.
Dar şi acest om îşi avea limitele sale şi era pe cale să şi le dovedească. Acum, în apogeul chinurilor sale, nu mai rămăsese nimic altceva decât durere şi agonie. Şi poate că acel chip schimonosit de cele pătimite era doar o mască a realităţii, o prăbuşire a unui vis curmat brutal.
-Oare acum credinţa ta este la fel de puternică?
Era o întrebare nerostită. Nu conta prea mult, martiriul său avea să dureze iar această jertfă era una supremă şi avea să aducă credinţei sale o putere nimicitoare.
………………………………………………………………………………………………
Ghiontul dat de Balanţă smulse un mârâit surd din partea tovarăşului său.
-Trezirea, am ajuns.
Se întâlnise cu Balanţa la locul desemnat. Mesagerul purta uniforma trupelor de siguranţă ale Machen Alfa, “împrumutase” trupul unuia dintre locotenenţii lor. Se urcase la volan şi-i adusese până acolo.
Parcase maşina pe o alee laterală înghesuind-o cu greu între un gard metalic şi peretele unei clădiri. Nu se aflau într-un cartier rezidenţial ci într-o zonă auxiliară, purificatoarele de aer îşi manifestau din plin prezenţa la fel ca şi luminatoarele de veghe ce levitau la semi-înălţime.
Depozitele dispuse compact pe laturile şoselei cu 6 benzi aveau înfăţişări identice, doar numerele de ordine şi culorile transportoarelor hover erau diferite. Ora era totuşi potrivită pentru ce aveau ei de gând, nici ţipenie de om nu se afla prin preajmă şi dacă aveau să fie cu băgare de seamă, senzorii depozitelor aveau să-i ignore.
-Care dintre ele? murmură Săgetătorul.
Balanţă îi arătă cu degetul clădirea ce purta numărul 67.
-Şi noi?
Balanţă extrase bagajele din maşină şi în semn de răspuns se agăţă de scara de incendiu a depozitului lângă care opriseră ei.
-Amatorule! şuieră Săgetătorul.
-Poate n-ai văzut numărul maşinii, e identic cu al clădirii. Chiar dacă nu am vechimea ta, ceva tot am învăţat. Stai liniştit, n-o să ne i-a nimeni seama, în mod sigur nu ţinta noastră.
-Da, ţinta noastră, mormăi Săgetătorul apăsând pe ultimul cuvănt.
Odată ajunşi pe acoperiş se puseră pe treabă din moment ce camuflajul de siguranţă necesita ceva timp pentru montare. Emisiile sale trebuiau controlate cu stricteţe altfel ar fi fost ineficient împotriva sateliţilor de ultimă generaţie ce levitau la limita vizuală deasupra oraşului. Apoi trebuia mascată activarea armelor, sursele de energie de obicei constituiau primul reper pentru observatoarele autonome ale Serviciului de Securitate care completau timpii morţi ai sateliţilor de supraveghere.
-N-a fost dintotdeauna atât de greu să omori un om, murmură Săgetătorul. Asta să fie măsura civilizaţiei actuale?
-Ce tot bombăni acolo?
-Toată tehnologia asta……ar fi uşor să crezi că la cârma unei asemenea surse de putere oamenii ar putea eradica cu uşurinţă multe dintre problemele lor vechi de când lumea.
-Şti că tocmai ţi-ai răspuns, nu?
Săgetătorul ezită, era o discuţie care-i privea direct, pe ei dar mai ales pe Oracol.
-Am văzut lumea asta din mii de ipostaze, am observat-o de-a lungul timpului conştient de profunzimea schimbărilor traversate de ea. Lumea oamenilor nu se schimbă decât la suprafaţă, e modul lor viaţă iar noi...
Balanţă zâmbi scurt.
-Noi suntem aici pentru a ne asigura că această ordine nu se schimbă radical.
-Mai grozav decât orice propagandă, îl ironiză celălalt.
Balanţă îi aruncă o căutătură sinistră tovarăşului său dar îşi acoperi imediat scăparea cu un nou surâs ironic. Săgetătorul, cel mai activ dintre agenţii Oracolului, expirând putere prin toţi porii, poate cel mai iscusit asasin din toate timpurile, paznicul unei plase din care nimeni dintre cei destinaţi să fie reţinuţi nu scăpa.
-Cine suntem noi să contestăm puterea Oracolului?
Săgetătorul nu răspunse, continuă să asambleze lansatorul fix deşi pentru asta ar fi avut nevoie de toată puterea sa de concentrare. Aşadar aici se ajunsese, era un test, de asta se afla Balanţă aici?
-Avem o treabă de rezolvat, repetă el mecanic.
-Spune-mi Săgetătorule, crezi că ţinta noastră merită să moară?
Balanţă se mişcă în spatele său venind mai aproape.
-Nu cred nimic.
Imaginea Oracolului era cea care îl bântuia pe el deşi i se arătase o singură dată, atunci când îl recrutase. Înaltă, cu trup perfect echilibrat şi trăsături de o frumuseţe ireală-ochi verzi, aproape cruzi în claritatea lor şi în care el reuşise să se piardă. Desigur, fiecare dintre ei văzuse ceea ce-şi dorise, imaginea prin care Oracolul pusese stăpânire pe ei. Le acordase imunitate în faţa timpului şi în schimb îşi asigurase serviciile lor pentru eternitate sau până la moarte fiindcă misiunea lor nu trebuia să aibă un sfârşit.
-Lumea aceasta a ajuns în pragul distrugerii în ciuda acţiunilor noastre, asta vrei să spui? murmură Balanţă.
Te uiţi în jur şi vezi că lumea a fost durată de tirani, că ţi-au scăpat mulţi dintre cei care au comis masacre, care au schilodit umanitatea şi care au scăpat din viziunea Oracolului. Dar adevărata întrebare pe care o poţi pune este dacă ei au scăpat sau dacă au fost lăsaţi să scape fiindcă lumea oamenilor totuşi există şi are un viitor, în ciuda miilor de bombe atomice ce-i pot curma existenţa, tocmai datorită miilor de bombe atomice şi a unor nume ca Hiroshima şi Nagasaki.
-Suntem aici ca să ne facem treaba. Şi atât.
Săgetătorul termină de asamblat arma şi simţi cum ameninţarea ascunsă în făptura celuilalt creşte treptat. Era numai o amânare, înainte de sosirea zorilor avea să-şi recapete credinţa sau avea să regăsească libertatea.
………………………………………………………………………………………………
Îşi mişcă uşor degetele de la picioare cuprinse de muşcătura gerului în ciuda cizmelor termo-izolate. Stătea întins pe platforma acoperişului aproape înghiţit de fulgii de zăpadă ce se strecurau prin bariera de camuflaj şi nu se mişcase deloc în ultimele ore, în ciuda frigului şi a încordării. Până la urmă trupul acesta se dovedise a fi mai rezistent decât părea la prima vedere. Multe erau aşa în cazul lui Senek Lexus.
-Nu pricep, trebuia să fie aici, tipul ăsta nu întârzie niciodată, mormăi Balanţă cu ochii pe acele fosforescente ale ceasului.
-Poate că informaţiile tale nu sunt prea precise, sugeră Săgetătorul.
Celălalt îl fulgeră din priviri mestecând o injurătură pătimaşă.
-Nu te mai holba aşa la mine, tu-l vezi pe undeva pe nenorocitul ăla? şuieră Lexus cu un glas ascuţit.
-O să vină…
-Ascultă Balanţă, de ce naiba eşti tu aici de fapt?
Tonul Săgetătorului se schimbase radical, vocea sa era mai glacială chiar şi decât aerul Bucureştiului. Balanţă simţi încordarea din trupul celuilalt dar nu ezită:
-Urmez ordinele primite, la fel ca şi tine. Nu e prima misiune la care colaborăm…
-Ştiu dar e prima în care mergi până la capăt. De ce?
-Chiar tu te-ai găsit să pui la îndoială ordinele Oracolului?
-Nu cumva vrei să spui “voinţa” Oracolului?
-Nu m-am înşelat niciodată până acum, şuieră Balanţă.
-Fiindcă asta a fost voia Oracolului!
-Vrei să spui că e voia Oracolului ca tu să ratezi în seara asta? rânji uriaşul.
Lexus zâmbi răutăcios-doar o încreţire a buzelor sale subtiri şi o sticlire tăioasă în priviri. Mângâie tacticos arma şi spuse:
-Dar eu încă nu am tras nici un foc Balanţă. Eu nu ratez niciodată, cum aş putea să o fac, eu sunt ochiul Oracolului.
Balanţă râse asemeni unei hiene, prelung şi cu poftă şi lovi fulgerător. La fel de rapidă fu şi reactia celuilalt care se rostogoli din calea pumnalului ce ricoşă într-o ploaie de scântei din plafon. Amândoi se ridicară în acelaşi timp şi se repeziră unul asupra celuilalt.
Pentru Balanţă vivacitatea adversarului se dovedi surprinzătoare. Acesta reuşea să-i evite cu uşurinţă loviturile şi ripostă cu precizie dar trupul uriaşului putea încasa. Totuşi Balanţă resimţea imposibilitatea folosirii armelor de foc, erau prea periculoase, ar fi atras instantaneu o atenţie nedorită şi era prea riscant chiar şi în poziţia de locotenent de securitate. Iar zâmbetul lui Lexus îl scotea din minţi…
Izbi cu sete dar Săgetătorul se lăsă înşelător în lateral ferindu-se din calea uriaşului târât de elan. Lexus lovi din scurt cu pumnul în coastele expuse ale adversarului, îi arse un cot sec în ceafă şi îşi înfipse talpa stângului pe interiorul genunchiului opus al celuilalt făcându-l să icnească înfundat. Balanţă însa nu era uşor de doborât, îşi schimbă iute cuţitul din mâna stângă în cea dreaptă şi arma se roti într-un cerc care sfâşie haina Săgetătorului în dreptul pieptului. Lexus se clătină dar era doar un vicleşug pe care Balanţă îl descoperi prea târziu: noul său asalt, cel ce ar fi trebuit să fie victorios, fu curmat de o seceră care-l trimise la podea. Nu atinse însă suprafaţa plafonului fiindcă o altă lovitură grea de bocanc îl prinse în aer şi-l forţă în parapetul de siguranţă de care se izbi cu un zgomot pătrunzător de oase rupte. Cuţitul său zdrăngăni undeva departe, nefolositor…
Pentru Balanţă opţiunile erau clare de-acum. În dreapta lui apăru un revolver care opri înaintarea rivalului.
-Ai de gând să foloseşti chestia aia? mormăi Săgetătorul calm. O să fi la fel de mort ca şi mine.
-Lasă-mă pe mine să mă preocup de asta. Eşti un prost Săgetătorule, nu ai înţeles nimic.
-Ah da, iar tu eşti întruchiparea perspicacităţii. După câteva mii de ani te-ai hotărât să-ţi dai erezia pe faţă.
-Oracolul tău e orb Săgetătorule, e şi normal, doar tu eşti ochiul lui.
-De ce? Pentru că tu nu mai crezi în puterea ei?
-Nu, ei sunt dovada.
Balanţă se chinui să se ridice şi reuşi sprijinindu-se de parapet. Se referea la oraşul încă adormit.
-Totuşi în capul ăla al tău ar fi trebui să încolţească ideea că asta doreşte Oracolul pentru lumea sa. Ordinea asta, aşa cum e ea, mereu în pragul distrugerii este mai mult decât adaptată pentru a-şi înfrunta viitorul.
-Ce nu pricepi tu e că toate astea mă interesează prea puţin. Ceea ce tu numeşti erezie eu numesc viaţă.
-Viaţă? Despre asta e vorba?
-Nu am cerut să fiu….asta. Un hoţ de trupuri, un sclav făr’ de suflet. O vreme am crezut în rolul meu în versiunea Oracolului dar totul a trecut, s-a scurs de-a lungul veacurilor în care m-am gândit la cum mi-a furat lumea. Iar ce se petrece acum între noi e testul suprem. Spune-mi Săgetătorule, dacă Oracolul vede chiar tot, cum se face că tu vei muri în dimineaţa asta?
-Poate că asta îşi doreşte, poate că de asta te afli tu aici…
Lexus zâmbi.
-Dacă e aşa voi muri, dacă nu…
Şi Balanţă surâse- o grimasă care i se lăţi pe figură desfigurându-l. Apăsă pe trăgaci dar degetul său nu se duse până la capăt mâna fiindu-i cuprinsă de convulsii care se prelungiră instantaneu de-a lungul întregului trup. Căzu ca secerat cu muşchii sfâşiaţi de şocuri electrice incapabil să stăpânească dezintegrarea accelerată ce se întindea la nivel celular.
-Mai ai de trăit cam două minute aşa că ascultă-mă bine. Vei intra în comă după un minut şi jumătate şi, fiindcă eşti prins într-un trup uman, vei pieri odată cu el. Eşti victima propriei ignoranţe, îţi poţi spune că pentru a doua oară şi asta ar trebui să te convingă cu privire la clarviziunea Oracolului. Poate că vei înţelege care este adevăratul său dar.
Cei din Machen Alfa sunt terorizaţi de germenul trădării aşa că au implementat soldaţilor lor un mic dispozitiv menit să le controleze acţiunile şi mai precis să le sancţioneze orice mişcare care ar putea ameninţa pe unul dintre liderii Machen. Lexus face parte din această categorie, iar tu…
Am crezut că soarta îmi joacă o festă atunci când dispozitivul nu a funcţionat când m-ai atacat. Dar acum ştiu ce s-a întâmplat şi cred că şi tu te-ai prins.
Nu cred că ne vom mai întâlni într-o viaţă viitoare.
Săgetătorul se ridică urmărit de ochii sticloşi ai celuilalt.
-Mă întreb dacă acest Creed chiar există…Tu nu ?
………………………………………………………………………………………………
Viaţa i se scurgea cu repeziciune din corp odată cu sângele întunecat ce-i părăsea în valuri trupul. De unde era putea încă să zărească leşul duşmanului său de moarte şi cel puţin se putea consola cu răzbunarea sa. Poate că moartea era un prilej de a o înnoi, de a o înzeci. Sfâşiase carnea celui care îl asuprise atâta timp fără de vină dar nu apucase să o devoreze şi să-şi potolească pe deplin foamea.
-Vreamea zeilor a trecut, acum e vremea oamenilor.
Nu-i vorbea moartea, recunoscu privirea unor ochi ce străluceau pe chipul unui trup care prinsese contururi înaintea lui. Eliberată de zei Oracolul putea prinde forme…
-Ajută-mă să le croiesc viitorul, ajută-mă să le făuresc lumea.
Poate că până şi un titan are suflet. Dar de cum îl descoperi, îl şi pierdu.

Creatie

Umezi aţa şi o strecură neîndemânatic printre urechile acului după mai multe încercări. Se vedea că nu era obijnuit cu o astfel de operaţie dar totuşi nu avea încotro. Trecu acul prin găurile nasturelui şi începu să repete cursele tremurătoare. Ca un făcut, becul şi aşa chior începu să clipească.
Mormăi ceva şi fixă lampa ursuz de parcă asta ar fi fost singura soluţie la care se putea gândi. Cu umbrele dansandu-i în jur, îşi examină “opera”. Nu părea să-I pese cum arăta, era doar mulţumit de faptul că nasturele maroniu stătea la locul lui. Trase de căteva ori pentru a se convinge de asta după care, cu un oftat prelung, puse haina pe spătarul scaunului. Repoziţionă lampa şi netezi coala de hărtie pătată trei sferturi cu urmele de cerneală ale unei scrieri prea puţin îngrijite. Scria aşa cum arăta, dezordonat, lipsit de strălucire. Şi părea că ştie asta aşa că Nefireasca Creatură găsea acest lucru foarte interesant. De ce persevera în banal, în lipsa de finalitate? De ce nu lăsa totul baltă? Nu ştia şi avea de gând să afle, practic ăsta era unul dintre motivele pentru care rămăsese aici. Veşnic cocoţat pe noptiera din spatele biroului, cu aripile scheletice strânse în jurul trupului său descârnat în vârful câruia trona un cap mare cu trăsături schimbătoare triste-amuzate. Ar fi putut opta pentru orice altă înfăţişare dar asta i se părea potrivită pentru numele pe care-l găsea ideal pentru existenţa sa în această lume : Nefireasca Creatură. Numele îi venise natural când îl observase pentru prima dată pe cel ce scria la birou. Cocoşat, târând doua pungi albe după el, neras şi cu părul vâlvoi, umblând parcă mereu în umbră. Doar ochii îl trădau. Ochii ăia care prindeau viaţă de câte ori se aşeza la biroul său jerpelit de timp. Ochii ăia care urmăreau cu o foame de nedescris măzgăliturile în cerneală albastră.
Asta îl ţinea aici. O altă lume cu alte creaturi cu alte vieţi. Ceva banal. Ca omul său erau mulţi dar ăsta îl fascina şi-şi tot zugrăvea portretul în funcţie de ce-i inspirau scrierile sale insipide pentru cei ce-l citeau. Un creator ratat. Da, aşa-l credeau cei din jur. Banal. Deloc inspirat. Şi totuşi....el persevera. Continua să scrie cu abnegaţie, seară de seară, la capătul unei alte zile terne. Singur, doar el, lampa, stiloul vechi şi teancuri de hârtie măzgălite şi boţite. Uneori pătate pentru că mânca deasupra lor. El şi cu Nefireasca Creatură care-l umărea cu o fascinaţie pe care nu o mai simţise de mult. El, creatorul atâtor lumi debordând de fantezie, el autorul atâtor scheme universale complicate, el era absorbit de lipsurile unei fiinţe care nici măcar nu-i concepea existenţa.
Cochetase cu ideea de a i se înfăţişa dar renunţase repede, asta nu i-ar fi adus nicio satisfacţie, nici lui şi nici omului. Prefera să stea şi să-i urmărească frământarea absorbind cu nesaţ trăirile şi scrierile ce ajungeau la coş. De ce tot făcea asta? Nu înţelegea. Creaţia era doar o manifestare a haosului fără un rost anume, cum putea o astfel de fiinţă să încerce aşa ceva? În plus lumile lui erau plastice, ireale, inexistente.....i şi atât.
O nouă hârtie zbură la coş. Ah tu omule, tu cel ce-ţi trăieşti clipa, tu cel ce alergi după un vis într-o clipă de strălucire, tu cel ce priveşti spre cer cu oroare şi adulaţie deopotrivă, tu…..aruncă stiloul pe birou şi se ridică. Stinse lampa şi se răsuci mormăind nemulţumit. Il dureau oasele, era târziu, Nefireasca Creatură ştia ce urma. Un somn agitat şi multe vise ciudate de care nu avea să-şi mai amintească dimineaţa.
Se opri din drum. Ochii săi fixau ceva în întuneric. Un râset scurt aşa cum Nefireasca Creatură nu mai auzise la el. Se întoarse pe scaun, aprinse lampa şi apucă stiloul. Se uită la hârtia albă şi începu să scrie cu frenezie.
Nefireasca Creatură privi ca de obicei peste umărul său.
“Şi părea că ştie asta aşa că Nefireasca Creatură găsea acest lucru foarte interesant. De ce persevera în banal, în lipsa de finalitate? De ce nu lăsa totul baltă? Nu ştia şi avea de gând să afle, practic ăsta era unul dintre motivele pentru care rămăsese aici. Veşnic cocoţat pe noptiera din spatele biroului, cu aripile scheletice strânse în jurul trupului său descârnat în vârful câruia trona un cap mare cu trăsături schimbătoare triste-amuzate. Ar fi putut opta pentru orice altă înfăţişare dar asta i se părea potrivită pentru numele pe care-l găsea ideal pentru existenţa sa în această lume : Nefireasca Creatură…….»
Nefireasca Creatură se dădu înapoi.
“Nefireasca Creatură se dădu înapoi”.
Cum de ştia? Era imposibil....
“Cum de ştia? Era imposibil....”
Doar dacă....
“Doar dacă....acum înţelegea că este doar o altă parte a creţiei. Altfel cum ar fi putut o minte ca a lui să existe? Cum ar fi putut el să explice modul în care fiinţa lui rezona cu urmele de cerneală înscrise pe o pagină?”

Moxica and the horse

Waiting

Sa risti. Sa nu cunosti frica. Sa te apropii cu fiecare pas facut de limita dincolo de care stii ca nu poti trece. Mergi si mai departe savurand gustul amarui al ezitarii. Oare cati metri or fi in jos? Nu risti nimic de valoare, nu castigi nimic de valoare. Desigur, mereu cu o intrebare in minte: ce fac? Nu nu, ce faci? Si desi ma apropii de rau nu ma indepartez de bine. Felul in care esti. Sa nu simti nici regret si nici durere.
Kiss Me While I'm Still Alive,Kill Me While I Kiss the Sky, Let Me Die On My Own Terms, Let Me Live and Let Me Learn. Cele doua fete ale monedei. Ucide-ma cu tandrete sau omoara-ma dandu-mi viata. Cum, nicio diferenta? Si de ce ar fi? Viata, oricare ar fi ea, nu poate fi doar viata. Fara un scop, fara o tresarire de bucurie, fara un pic de neprevazut, fara acel ceva magic care-ti incalzeste instantaneu inima.
Ma uit la ceas. Iar e fix. Dar fix-fix, nu asa. De vreo 3-4 ori pe zi ranjesc in barba de parca as stii ceva ce doar eu pricep. Foarte posibil pentru ca reactiile mele sunt foarte variate si cuprind in sfera lor destule persoane. Gandurile mele tes o panza in jurul unui paianjen care candva promitea disperare unei muste nevinovate. De-atunci, pe masura ce asteptarea si-a gasit finalitate, lucrurile s-au schimbat iar eu, tot mai atent la verdele din mintea mea, am pus un deget pe o rana supuranda si am oprit tot. Cu mici ezitari, planez fara intrerupere si scruntez orizonturi noi.

Trapt - Waiting My Own Desing
Uploaded by Pr0gI - Watch more music videos, in HD!

Ganduri pierdute

Gandurile uitate de ieri zac pe undeva prin mintea mea. Cu obisnuita inchistata in piele, stau si-mi privesc prin oglinda verde de timp trecutul. Si nu stiu cum reusesc dar zaresc si o sclipire de viitor-dorinta. Si cred in adevarul interior si in toate lucrurile alea ce rasar de la sine. Curg.
Stiu. Uneori sensul cuvintelor mele este mai mult decat vag si mereu revin la ideea din spatele blogului. Care are tendinte sa fie cetoasa. Este el doar un mesaj al meu, un jurnal sau ceva mai degraba banal? Am optat pentru un melanj de cuvinte, imagini si sunet. Am optat pentru gandurile mele, asa cum sunt ele in anumite momente cand pot fi transcrise. Nu foarte des, nici foarte rar, exista lucruri pe care simt ca ar trebui sa le spun sub forma asta. Acum frizez cu neputinta. Este doar o senzatie care va trece mai ales ca fac exact ceea ce trebuie sa fac. Tac, ascult, pedalez cu furie sub aparenta unui calm care trebuie sa existe. Care o sa existe. Cu capul sus, ma uit dupa zborul pasarilor. Libertatea lor ma binedispune dar foarte rar imi permit sa o simt. Si e pacat. Realitatea este in definitiv o ancora foarte grea.

Magie (pentru cunoscatori)

Daca ar fi.....

Daca ar fi sa faci ceva diferit, ceva deja facut, daca ai avea o noua sansa in privinta unei alegeri, ce ai alege de fapt? Desigur, vorbesc despre o alegere pe care acum o vezi gresita. Ai alege diferit? Chiar crezi ca stii raspunsul?
Eu nu stiu. Eu cred ca si in cazul pierderilor tot castigi ceva. Da. Eu cred in echivalenta. Eu cred intr-o balanta care spune ca pentru fiecare lucru dorit trebuie sa cedam ceva cu o valoare egala. Ca nu poti obtine nimic de valoare fara a ceda ceva la fel de valoros in schimb. Si ca atunci cand pierdem de fapt castigam ceva. Sigur, in unele momente aceasta teorie, practica sau nepractica, nu spune nimic. Nu tine de cald. Rareori cuvintele pot face asta atunci cand mintea ta te macina incet si sigur, de neoprit. Nu poti fugi nicaieri de tine, nu-i asa? Nici macar nu are rost sa incerci....
Senzatia care ma incearca acum este una bine-cunoscuta. Mestec aer in speranta ca e nisip si beau din apa in speranta ca in sticla e timp. Desigur, astea sunt iluziile create de mintea mea pentru ca compensa ceva. Stiu si ce. Blocajul in care ma var cu toata forta in incercarea de a explica lucruri ce nu pot fi explicate. Vreau sa recuperez ceva ce nu poate fi pierdut. Si stau si numar. Secundele, minutele, orele. Nisipul dintre dinti si timpul din sticla. Sinonime. Sunt tot ceea ce as putea fi si nimic mai mult decat ceea ce sunt. Sau mai putin. Sunt perfect in imperfectiunea mea.Incet, ma culc la pamant si-mi lipesc urechea de sol. Incerc sa gasesc acolo ceva ce nu mai stiu sa existe in mine. Si tot ce pot auzi e linistea. Cu ochii plini de soare ma ridic si-mi zambesc in oglinda verzuie de atata timp baut: iar bat campii. :-)

House of cards

i wrote an epitaph,less than a paragraph, today i rolled it up and smoked it,
and took it to my inside time machine.
Cam asa ar suna....ceea ce fac acum. Pun cuvinte pe hartie. Ganduri. Am sa ard hartia asta si am sa inhalez fumul. Si am sa-l scuip afara cu mintea plina de amintiri. Si ce daca? Ce castig aici? Liniste? Stiu unde e linistea mea. Stiu cine tine cheia. Stiu cine scoate din mine lucruri despre care habar nu aveam ca exista in mine. Si e ok atata timp cat iluzia asta numita auto-control chiar exista. Dar...mereu blestematul asta de "dar". Fac cartile cu o dexteritate de invidiat. Si mizez la greu. Culmea castig insa atunci cand vine vorba de a incasa rasplata cuvenita, sunt incapabil sa o formulez. Vesnic prins intr-un conflict a carui finalitate exista, e clara dar inca nu e la indemana. Am nevoie de timp si nu doar eu. Timpul e cheia. Timpul si.....mai era ceva. Pe undeva bajbai. Unele lucruri nu sunt clare. Pe altele le trec cu vederea. Chiar si asa, sunt optimist. Pozitiv. Cum as putea fi altfel?

Today

Start a fight

Pentru mine joia este cea mai proasta zi din saptamana. Cred ca stii cum vine asta, cu totii avem o zi "preferata". Pentru unii e vinerea sau martea sau....la mine e joia. Atunci mi se intampla toate prostiile. Toate chestiile naspa se aduna intr-o (bine, mai scapa si prin alte zile da'....).
Ieri nu a fost o exceptie de la regula. Si m-am impacat cu asta, unele lucruri nu pot fi evitate. Ca de exemplu gustul amar. Asta e, inghiti pastila si mergi mai departe.
Tin spatele drept (sau el ma tine pe mine asa, nu stiu exact). Si ma gandesc ca azi e vineri, e soare afara si ca teoretic, gandurile mele negre ar trebui legate de ziua de ieri. Ah da, asta e utilitatea practica a zilei de joi, inghesui tot acolo. Si cateodata chiar imi iese. Nu si azi. Azi nu iese. Azi casc ochii la soare si ma gandesc la ploaie. Dintr-o data razele reflecate din ochii tai m-au orbit si sincer, tanjesc dupa nori. Negri. Josi. Apasatori. Si o ploaie d-aia cum a mai fost saptamana asta.
Dar.....din fericire si din pacate, mereu exista un dar. Cineva mi-a zambit in dimineata asta. Nu e un zambet necunoscut dar azi mi-a placut mai mult decat de obicei. Ei bine, zambetul asta m-a facut sa ma gandesc ca nu doar eu am zile de joi. Ah nu, nu ma incalzeste ci doar ma face sa zambesc la randul meu. Si e bine sa zambesti. E sanatos.
Gandurile mele au finalitate. Actiunile mele inca asteapta asta dar.....asa e viata mea acum. Asteptare. Schimbare. Staring at the sun. Poate ca asta ar trebui sa fie titlul blogului.....nah, tot prins in conflict sunt.

A bitter taste.....

Gustul amar. Cred ca fiecare dintre noi l-a simtit cel putin o data. Presiunea aia teribila generata de ceva aflat chiar la limita perceptiei noastre constiente. Ceva prezent. O ramasita a unei nemultumiri. O senzatie atat de vie incat iti altereaza cateodata perceptia. Teama pare a fi expresia gustului amar. Teama genereaza presiunea. Presiunea duce la greseli. Greselile duc la moarte interioara si putreziciune in judecata.....de-aici apar aberatiile in gandire de genul asta. Si o tenta stupida catre dramatism. Catre batiste pe tambal. Catre izbugniri necontrolate si smiorcaieli nerusinate. Catre auto-compatimire in timp ce-ti mesteci fierea. Si stau si ma intreb, tot asta sunt si eu? Sau e cazul sa alung gustul amar cu un dop de apa plata fredonand ceva mult mai pozitiv decat melodia ce urmeaza? Cu siguranta ca asta voi face pentru ca, in timp ce cuvintele astea prind contur, pricep cam ce dracu ar trebui sa se intample in capul meu. Si asta e mare lucru.
Ssssstttt.....taman am avut o revelatie. Enjoy the weight of the world, eu ma duc sa ma storc cu o lamaie. Versurile fac toti banii pe care momentan nu-i am. Merge s-asa.

It has been a while......

Acum. E vorba de momentul asta. De clipa asta. Care e pretioasa. Care e buna cu mine. Un moment de respiro. Ceva liniste. Sper sa dureze. Habar n-am cat o sa dureze. Din nou imi ridic privirea spre zei si-i amenint ca daca devin gelosi, am rupt-o cu ei. Incerc sa scap si de teama asta pentru ca normal, cea mai rea parte, e teama de a pierde ceea ce simt acum. Adierea asta pozitiva. E ceva nou si inca nu stiu daca pot sa ma bucur asa cum ar trebui sa o fac. Sa traiesc pur si simplu. E ceva nou si d-asta imi pare rau pentru ca ar fi trebuit sa fie asa de mai demult. Si aici e vina mea. Oricum, vine si ca o compesatie pentru.....Dar sa ramanem aici. Sa continui sa ma bucur de un zambet. De o clipa in timp. Si sa fac tot ce pot pentru a o prelungi. Pentru a merge mai departe.
Melodia asta merge la fix. Spune tot despre clipa asta a mea.

Life of my own

Living risky,
never scared, wander
Closer to the edge
Nothing valued think no fear,
Always wondering why you’re here
All your purposes are gone, nothing’s
Right and nothing’s wrong
Nothing ventured, nothing gained
Feel no sorrow, feel no pain
Kiss me while I’m still alive
Kill me while I kiss the sky
Let me die on my own terms,
Let me live and let me learn
Now I’ll follow my own way, and I’ll
Live on to another damn day
Freedom carries sacrifice,
Remember when this was my life
Looking forward, not behind
Everybody’s got to cross that line
Free me now to give me a place,
Keep me caged and free the beast
Falling faster, time goes by,
Fear is not seen through these eyes
What there was will never be,
Now I’m blind and cannot see
Kiss me while I’m still alive
Kill me while I kiss the sky
Let me die on my own terms, let me
Live and let me learn
Now I’ll follow my own way, and I’ll
Live on to another damn day
Freedom carries sacrifice,
Remember when this was my life
Kiss me while I’m still alive
Kill me while I kiss the sky
Let me die on my own terms, let me
Live and let me learn
Now I’ll follow my own way,
And I’ll live on to another damn day
Freedom carries sacrifice,
Remember when this was my life.

Best of you

I've got another confession to make
I'm your fool
Everyone's got their chains to break
Holdin' you

Were you born to resist or be abused?
Is someone getting the best, the best, the best, the best of you?
Is someone getting the best, the best, the best, the best of you?

Are you gone and onto someone new?
I needed somewhere to hang my head
Without your noose
You gave me something that I didn't have
But had no use
I was too weak to give in
Too strong to lose
My heart is under arrest again
But I break loose
My head is giving me life or death
But I can't choose
I swear I'll never give in
I refuse

Is someone getting the best, the best, the best, the best of you?
Is someone getting the best, the best, the best, the best of you?
Has someone taken your faith?
Its real, the pain you feel
You trust, you must
Confess
Is someone getting the best, the best, the best, the best of you?
Oh...

Oh...Oh...Oh...Oh...

Has someone taken your faith?
Its real, the pain you feel
The life, the love
You die to heal
The hope that starts
The broken hearts
You trust, you must
Confess

Is someone getting the best, the best, the best, the best of you?
Is someone getting the best, the best, the best, the best of you?

I've got another confession my friend
I'm no fool
I'm getting tired of starting again
Somewhere new

Were you born to resist or be abused?
I swear I'll never give in
I refuse

Is someone getting the best, the best, the best, the best of you?
Is someone getting the best, the best, the best, the best of you?
Has someone taken your faith?
Its real, the pain you feel
You trust, you must
Confess
Is someone getting the best, the best, the best, the best of you?
Oh...

Kiss Me While I'm Still Alive, Kill Me While I Kiss the Sky

Pentru ca nu vreau sa fii ceea ce nu esti
Pentru ca exista momente atat de deosebite incat cuvintele sunt de prisos
Pentru ca un strop de timp poate fi oprit in loc doar pentru noi
Pentru ca viata noastra nu mai e asa cum era
Pentru ca sunt cine as fi vrut sa fiu mai demult dar de-abia acum
Pentru ca pot sa ma uit in ochii tai si sa vad cine sunt
Pentru ca exist intr-o forma atat de diforma altadata
Pentru ca nu-ti pot spune chiar tot ce-as vrea sa-ti spun
Pentru ca nimic din toate astea nu conteaza decat pentru noi, cei ce vom fi
Pentru ca as da o bucatica din soarele meu pentru o bucatica din luna ta
Pentru ca as vrea sa beau un singur fel de cafea, stii tu, cu caimac si tot restul (biscuitele ala delicios)
Pentru ca atunci cand privesc pe cineva ma gandesc la tine. Cum naiba?
Pentru ca la ora asta stau si bat in tastatura cu amintirea gustului pe varful limbii
Pentru ca ascult melodia asta intr-una
Pentru ca dupa staring at the sun asta e cea mai misto chestie auzita in ultima vreme
Pentru ca nu trebuie sa iei in seama decat sunetul
Pentru ca mi-este somn dar nu pot dormi
Pentru ca......melodia asta e pentru tine chiar daca o simt doar eu

Take a heartbreak

Ok, nu se aude grozav. Dar chiar si asa versurile spun tot si nu cred ca au gen. Nu-mi place rozul dar stiu sigur ca-mi place Pink. Are careva vreo problema cu asta? :))

EX

Foste....fosta....ex....Nu mai e un nume, nu-i asa? E un mod simplu de a scapa de trecut. Si de ce trebuie sa scapi de trecut? Pentru ca simti nevoia sa uiti. Sa lasi in urma. Sa o iei de la capat. Un nou inceput. Nu, nu, un alt inceput. Ca asa stau lucrurile, ca vrei, ca nu vrei, trebuie sa mergi mai departe.
Fostele mele....o notiune abstracta. De ce as vrea sa vorbesc despre asta acum? Poate ca face parte din procesul ala de incadrare la categoria "ex" desi stiu ca asta s-a intamplat de mult timp. Doar ca exista nevoia unui epilog? Nu prea mai conteaza de fapt pentru nimeni. Actiunile noastre au fost mult mai clare.
Ce fel de relatie poti avea cu o ex? Evident, ceva nu a mers. Pur si simplu. Despartire cu strigaturi sau fara, lasi ceva in urma. O bucatica mai mica sau mai mare din tine. Trebuie sa o faci pentru ca altfel risti sa pleci cu un bagaj care ti se va agata de picioare cu efect de plumb. Asta daca lucrurile chiar au avut incarcatura.
Deci, repet, ce relatie poti incerca cu o ex? Bombastic am insistat pe prietenie. In definitiv e vorba de un om care te cunoaste cu toate ale tale, bune si rele. Stie ce te face sa ticai. Curand insa am constatat ca stie si cum pot fi amorsat. Chestiile bune se amesteca cu alea rele si te trezesti prins in ceva din care sigur nu-ti mai doresti sa fii parte. Nu e prietenie, nu exista dezinteres. Exista doar amintiri. Regrete. Si poate ceva polite neachitate. Si sincer dupa chiar nu mai ai stomacul sa tratezi cu asa ceva pentru ca inafara de bun simt si o doza de sentimente transformate, nu mai simti nicio obligatie. Sunt cai separate. Paralele. Si poti spune fara a te rasuci noaptea in somn: uite ce e, acum am sa inchid. N-am chef de prostiile tale. E corect? Da. Si nu. Te intrebi daca mai poti avea o relatie cu ex si daca da, care sunt coordonatele. Raspunsul meu a fost de fiecare data da, coordonatele destul de clare. N-a iesit nici acum.....
Practic, incepem sa vorbim despre "ex" la trecut in clipa cand intalnim pe altcineva. Atunci cand ne dam seama ca putem merge in sfarsit mai departe pentru ca, desi pleci cu ideea asta dupa sfarsitul unei relatii, nu esti chiar atat de sigur. Mai ales ca te gandesti inca la ex....Dar, invariabil apare cineva. Cineva....actuala. Asa ne referim, nu, cand vorbim de persoana prezentului nostru....si e un termen la fel de sex ca si fosta/ex. O alta ancora in realitate acest termen....trebuie sa ne definim clar realitatea pentru a nu pierde din sezantia ca traim mereu in ea.

Ar fi mers un Die, die my darling de la Metallica. Dar a mai fost. Sau un Goodbye de la SR-71, asta mai ales. Dar a mai fost. Asa ca o sa optam pentru ceva mai lacrimogen. Un altfel de la revedere.