Sa dispari in pustiu. Nu cred ca sunt singurul caruia ii trece ideea asta prin cap. Ca un glont? Intocmai. Un gand periculos. Claustrofob. Si totusi....
Exista momente in viata cand nu trebuie sa te intrebi de ce pentru ca semnele sunt intradevar aproape. A gasi motive in viata cuiva pentru izolarea in care se vara singur....este o pierdere de vreme. Rationamentul nu va fi niciodata complet. De obicei fugim atunci cand pericolul este iminent. Atunci cand simtim ca orice urma de control a disparut. Cum ajungi intr-o asemenea faza? Simplu. Se intampla. In urma dezechilibrului. Cerc: te simti pierdut, vrei sa te pierzi si pentru asta esti dispus sa stergi tot. Cu buretele. Cauti uitarea, de-aici fuga in pustiu. Dar...cateodata pustiul inseamna multimea din jurul tau. Multimea de fete care te privesc. Ochii lor. Sau multimea de voci din mintea ta. Amintirile. Pericolul adevarat apare atunci cand te decizi sa ramai si sa traiesti in pustiul tau. Dezechilibrul poate fi tratat, cu timp, cu rabdare, cu capriciile karmei. Dar atunci cand ajungi sa-ti spui "desertul meu" e deja prea tarziu.
Personal, n-am de gand sa comit o asemenea greseala. Sunt in stare de multe prostii dar nu si de gandirea conform careia daca-mi bag capul in asfalt, problemele mele ar disparea. Iar problemele mele, oricat de serioase mi-ar parea, au solutii simple. For a change....
