Adevărul despre adevăr este ăsta. Foarte puţini oameni au tăria de caracter să facă ceea ce trebuie. Majoritatea, cei ce îşi spun oneşti, cei cu percepte morale bine definite, defilează cu adevărul pe buze dar nu şi în piept. Chiar şi aceia pentru care adevărul este întradevăr literă de lege nu pricep faptul că adevărul din spatele minciunilor aduce foarte rar fericirea. Fără îndoiala, puterea de distrugere a adevărului este la fel de mare, poate chiar şi mai mare, decât a minciunii. Iar cei ce se folosesc de adevăr, cu orice preţ, sunt de fapt nişte laşi. Ei spun adevărul doar pentru că doresc să se elibereze de povară, doar pentru că ţin la conştiinţa lor. Nu se gândesc nici-o clipă la ce poate provoca adevărul lor, nu-şi bat capul cu asta pentru că justificare lor cea mai de preţ este ideea de corectitudine din spatele adevărului. Asta este suficient cât să le dea senzaţia ca sunt apărătorii dreptăţii. Adevărul te va elibera, aşa spuneau anticii, nu? Ei bine, este adevărat dar nu şi pentru cei care primesc adevărul.
Cei capabili să facă ceea ce trebuie sunt puţini. Asta fiindcă a face ceea ce trebuie necesită altruismul suprem şi anume sacrificul de sine în slujba unui gest nobil comis cu mijloace care pot să nu fie deloc onorabile. Vorbesc desigur de oamenii care-şi asumă riscul de a fi urâţi, blamaţi, chiar pedepsiţi pentru un bine care nu este evident şi care nu aduce niciun folos. Aceşti oameni refuză să se folosească de scuze şi înţeleg că de fapt, singurul lucru pentru care nu există scuze, este refuzul de a lua o decizie. Cei care-şi joacă propria onoare, propriul cod moral, chiar viaţa, aceştia sunt oamenii cu adevărat nobili. Cei care sunt dispuşi să accepte ruşinea şi dezaprobarea celorlalţi sunt oamenii pe care te poţi baza întotdeauna.
Şi ce este minciuna dacă nu absenţa sau omisiunea adevărului?
Asta este o prostie. E ca si cum ai spune ca lumina inseamna exclusiv absenta intunericului sau invers. Asta inseamna ca eu nu-mi pot explica in momentele astea de ce simt nevoia acuta de a fuma o tigara. Explicatia e simpla: tanjesc dupa ceva ce nu am, ceva nociv. Un semn de rebeliune? Dracu stie, inlocuim niste obiceiuri cu altele, cautam cai de scapare atunci cand tot ce trebuie sa facem e sa stam pe loc. Si sa ne gandim un pic. Nu mult, doar un pic. Suficient cat sa ne dam seama ca nu conteaza cum e viata, simpla sau complicata, conteaza cum suntem noi. Si cand o sa ma conving ca eu sunt complicat, ca nevoile mele sunt la fel, nu o sa mai regret alegerile simple pe care refuz sa le fac. Adevarul despre mine este ca sunt trunchiat. Ca imi doresc ceva si ma leg de altceva. Ca-mi lipseste curajul de a-mi face seppuku. Dar......haha.....te asteptai la lipsa unui dar? Nooooo....no way....
