Tu...
Ma uit cu ochii intredeschisi prin tine. Tu esti prezenta in toate micile actiuni ce altfel trec neobservate de-a lungul zilei. Si dimineata devine cel mai lung rastimp de prezenta a ta. Nu e deloc ciudat, in lipsa esti cel mai prezenta.
Am un gust usor amar in gura. Ma uit afara, pe geam, si ma regasesc in tot ce vad. Parfumul meu....miroase a tine? Nu, dar imi amintesti de motivele pentru care l-am ales. Intr-un fel, imi evoca mirosul tau, taman prin diferenta. Trag un tricou pe mine....iti placea candva. Blue-jeans-ii....i-am luat cu tine, pentru ca tie ti-am placut in ei. Pana si sosetele, astea chiar e culmea, dar le am de la tine. Chiar atat de mult din mine ai devenit?
Iti simt lipsa. Dimineata e cel mai greu, poate mai greu chiar si decat seara. Somnul meu a devenit o dulce uitare unde imi pot plasmui cu grija toate sperantele. Dar dimineata....atunci cand ma imbrac cu gesturi mecanice, retraiesc dezamagirea viselor pierdute. Imi rand in barba, am devenit dulceag de prins in vise. Sa fie asta tot ce mi-a ramas de la tine? Nu, senzatiile sunt mereu mai reale decat imaginatia. Si totusi, imaginatia unui drum ramane. Un drum in doi. Acum s-a intrerupt.
M-am departat putin de el. Putin cat sa ma pierd. Chiar si asa, drumul e tot acolo. Eu, invariabil, in esenta sunt acelasi. Nici tu nu te-ai schimbat. Dar noi da. Noi suntem undeva pe marginile opuse ale drumului. Nu te mai vad, e posibil ca tu sa o fi luat inainte, sau eu am ramas in urma.
Gustul amara....il stiu de la ce e. E omniprezenta reminiscenta a esecului. A unei greseli ce nu schimba nici omul, nici gesturile. Pentru ca totusi, este o greseala. Povara ei poate sfarama un drum. Si nu merita. Dar, drumul asta nu este al meu. Ar putea fi al nostru.
Scriind toate astea stiu ca-mi i-au inima in dinti si trimit un mesaj pe care tu probabil ca-l vei respinde. Ii dau greutate prin faptul ca nu ti-l prezint doar tie, ci pentru ca mi-l asum. Imi asum totul, inclusiv teama de esec. Teama consuma, teama este rea. La fel de rea si de mistuitoare ca orice alta pierdere.
Mistuitor....asta e un cuvant bun. Nu-l folosim. Tine de foc, de felul in care arzi, la fel ca lemnul. Unii dintre noi ard mocnit, altii luminos, spontan. Eu ard o panza. Poate ca asta nu am inteles, ca nu te poti juca cu focul fara sa te arzi. Oh, dar am stiut-o! Nu, nu e inconstienta, a fost alegere, dar alegerea asta a fost una care nu poate fi explicata decat prin greseala comisa. Chiar si asa, nu poate fi totul pierdut, nu doar greseala si eroarea trebuie amintite, ci si restul. Tot restul! Pentru ca altfel, greseala nu ar avea nicio valoare.
Si, daca eu nu sunt al tau, tu cum de esti a mea? Pentru ca nimeni nu te poarta in gand asa cum te port eu. Pentru ca nimeni nu-si incalta sosetele intrebandu-se daca stii cat este de frig afara. Pentru ca nimeni nu se trezeste cu imaginea ta in minte, asa cum patesc eu. Pentru ca nimeni nu stie cat de rau este sa te piarda pe tine. Nu ca mine.
Cuvintele sunt cuvinte. Valoarea unor cuvinte nu se pierde niciodata din cauza unor alte cuvinte, asa cum cerul nu anuleaza oglinda apei. Nu vreau sa-ti cer nimic, desi stiu ca mesajul meu nu este mut. Si totusi cate se ascund in cuvintele astea: you complete my faith, cu bune si cu rele, cu greseli, pierderi, regrete, tristete, furie, mandrie, iubirea, intelegere.....speranta.
