S-a intamplat. Nimic nu mai conteaza.De-acum lumea mea va fii mai saraca. Eu voi fii mai singur. Sa speram ca nu peste mult timp voi renunta si la patetismul unor cuvinte lansate in van.
Nu exista continuare. Nu exista planuri pe masura situatiei. Exista doar miscarea constienta a valurilor. Exista durere, gol, regret, amagire. Exista si o urma de speranta, slaba, dar reala. Foarte slaba, nu indraznesc sa-mi ridic ochii sprea ea pentru ca palpaie ca o lumanare anemica.
Retraiesc pasii care m-au adus aici in fiecare clipa. De cate ori imi las mintea sa scape. Si mintea mea scapa des....Asta inseamna intr-un fel pedeapsa. Felul meu de-a fii ma impiedica sa fiu altceva.
Se spune ca o creatura prefera sa se autodistruga decat sa fie ceva ce nu este. Exceptand cazul cand aceea creatura reuseste sa evolueze.....sau sa supravietuiasca auto-distrugerii. Probabil doar vorbe.
Nu stiu ce va fii de-acum incolo. "Nu stiu-ul" a devenit un soi de motto al vremurilor mele.
Sunt atatea ganduri acolo de unde vii tu....Cumva, totul are un sfarsit. Acesta este al nostru. Si totusi, eu sper. Si, fiindca inca palpaie lumanarea asta, am sa ma ghidez dupa ea. Pana ce s-o stinge. Pentru ca unele pierderi chiar nu trebuie acceptate, nici macar dupa ce sunt realizate.
