Intr-o zi am gasit un jurnal. Avea copertile negre, tari, cu intarituri metalice la colturi dispuse intr-un model ciudat, vechi. Scoarta era protejata la fel. Copertile aveau un farmec aparte care spuneau ca respectivul caiet fusese ales cu un motiv anume. Pentru a ascunde jurnalul ei.
Stiam ca ochii mei sorbeau scoarta tare pe care citet fusesera scrise cateva litere definitorii: Jurnalul ei
L-am luat si l-am pus deoparte. L-am ascuns intr-un sertar si l-am lasat acolo o vreme. Stiam ca va sosi momentul in care aveam sa-i deschid paginile. Stiam ca aveam sa recunosc momentul.
Momentul a venit. Nu, nu acum. Dar a venit. Si am deschis jurnalul. Filele, scrise ingrijit cu cerneala albastra, erau ingalbenite. De vreme am crezut, caietul era vechi. Dar nu, nu era asa. Pur si simplul scrisul ei era atat de concentrat incat hartia se invechise apasata de sentimente. Acolo i-am gasit inima.
Am lasat jurnalul jos. Stiam ca a avea acces la inima ei era prea mult dintr-o data. Doar incercasem sa-i sorb cuvintele si cu alte prilejuri, si nu reusisem aproape niciodata. Dar stiam si ca nu ma pot tine departe de jurnal. Vroiam sa vad. Si din nou, m-am lasat cufundat in transa cuvintelor.
Am stiut ca cuvintele alea nu erau ale ei de cand le-am vazut. Dar, in acelasi timp, desi erau scrise de mana mea, in mare parte despre mine, erau ale ei. De ce? Pentru ca erau intr-un caiet cu coperti negre, tari. Caietul era al ei. Dar aparentele i le dadeam doar eu.
Ciudat. Eu am scris toate astea....si totusi, le gasesc in jurnalul tau. Sunt ele doar cuvinte? Atunci erau intrebari, acum stiu raspunsurile. Aproape toate :-)
