Am să-ţi explic, nu promit că o să înţelegi.
Stau pe marginea unui lac, sub o salcie. Simt vântul, îl văd, ca niciodată. Cerul e înnorat, cu plafonul sus de tot şi totuşi eu simt că-l pot atinge. Îmi ridic mâna spre el şi percep aerul care mi se lipeşte de piele.
În jurul meu sunt oameni. Mulţi, relaxaţi, de vârste diferite. Unii dintre ei pescuiesc. Lacul e sufocat de plante acvatice, sunt păsări şi o structură ciudată, metalică, o fântână urâtă colorată într-un verde scorojit.
La picioarele mele, pe mal, sunt peşti. Cineva i-a prins dar i-a lăsat acolo. Nu i-a luat să-i mănânce dar nici nu i-a aruncat înapoi. Majoritatea sunt deja morţi, îi bâzâie muştele dar câţiva mai mişcă. Cineva îmi spune că sunt dăunători, un bâtrân cu chipul marcat de băutură. Râde ştirb la mine. Unul ca el a decis să-i prindă şi să-i lase să moară încet pentru că sunt dăunători. Fie sunt urâţi, fie nu sunt gustoşi, fie cine ştie, stârpesc alte specii de peşti mai arătoase. Mi se pare o aroganţă specific umană dar.....
Trei dintre peşti sunt aproape de apă. Mişcă dar nu cred că mai au puterea să ajungă înapoi. Îi împing pe rând şi dispar sub apa verzulie, plină de murdărie umană. Pe ceilalţi nu-i ajut, sunt prea departe de apă. Vor muri, îmi pare rău dar nu vreau să-i ajut. De ce? Nu ştiu, aşa simt. Apoi, bătrânul dă şi el drumul unui peşte mic. Râde iar către mine. Eu stiu cine sunt, dar el stie cine e?
