I against I

I against I,
Flesh of my flesh,
And mind of my mind,
Two of a kind but one won't survive,
My images reflect in the enemies eye,
And his images reflect in in mine the same time,

Right here is where the end gon' start at,
Conflict, Contact, Combat,
Fighters stand where the land is marked at,
Settle the dispute about who the livest,
3 word answer,
Whoever survive this,
Only one of us can ride forever,
So you and I cant ride together,
Can't live or cant die together,
All we can do is collide together,
So I skillfully apply the pressure,
Won't stop until I'm forever... One!

A doorstep where death never come,
Spread across time til my time never done,
And I'm never done,
Walk tall, why ever run?
When they move if I ever come?
Bad man never fret the war, tell'em come
General we have the stock, the mad fire burn

Reign supreme in your U-N-I,
V-E-R-S-E with the sharpness,
Narrow row building no space for partners,
No space for drivers, no space for walkers,
No space regardless,
Your on my path then get off it,
Hardheaded and unresponsive,
Get they lives put on target with harshness,
Come with the canons sparkin' they darken,
Who am iI One man squadron,
Ma stir the fire this time that'd snatch your tomorrow,
The thousand yard stare that'll pierce through your armor,
You can get it on right now if you want to,
But when ya front lines get marched through,
I warned you,
You know who forever belong to

Versuri

Unde sa ne mai ascundem cand fugim de noi?
In jur e pace, nu-mi place
In suflet tot un razboi
Sunt un salbatic intr-o lume civilizata cu forta

Lumea fuge de cuvinte, deja nimeni nu spune ce simte
Deci nu mai avem nevoie de cuvinte

Constat ca sunt plecat cu capul
Deci sunt normal.
Am reusit, m-am relaxat in ultimul hal
Orice vis devine realitate
Daca esti tampit
Uitandu-ma pe geam ma-ntorc si plec din nou

Daca mi-as permite sa fiu cum sunt
N-as mai scrie, m-as duce dincolo zambind
Cum sa gandesc la rece cand inima fierbe?
Sunt un intrus in propria mea lume
Ma simt exclus?

Cuvinte

Intr-o zi am gasit un jurnal. Avea copertile negre, tari, cu intarituri metalice la colturi dispuse intr-un model ciudat, vechi. Scoarta era protejata la fel. Copertile aveau un farmec aparte care spuneau ca respectivul caiet fusese ales cu un motiv anume. Pentru a ascunde jurnalul ei.
Stiam ca ochii mei sorbeau scoarta tare pe care citet fusesera scrise cateva litere definitorii: Jurnalul ei
L-am luat si l-am pus deoparte. L-am ascuns intr-un sertar si l-am lasat acolo o vreme. Stiam ca va sosi momentul in care aveam sa-i deschid paginile. Stiam ca aveam sa recunosc momentul.
Momentul a venit. Nu, nu acum. Dar a venit. Si am deschis jurnalul. Filele, scrise ingrijit cu cerneala albastra, erau ingalbenite. De vreme am crezut, caietul era vechi. Dar nu, nu era asa. Pur si simplul scrisul ei era atat de concentrat incat hartia se invechise apasata de sentimente. Acolo i-am gasit inima.
Am lasat jurnalul jos. Stiam ca a avea acces la inima ei era prea mult dintr-o data. Doar incercasem sa-i sorb cuvintele si cu alte prilejuri, si nu reusisem aproape niciodata. Dar stiam si ca nu ma pot tine departe de jurnal. Vroiam sa vad. Si din nou, m-am lasat cufundat in transa cuvintelor.
Am stiut ca cuvintele alea nu erau ale ei de cand le-am vazut. Dar, in acelasi timp, desi erau scrise de mana mea, in mare parte despre mine, erau ale ei. De ce? Pentru ca erau intr-un caiet cu coperti negre, tari. Caietul era al ei. Dar aparentele i le dadeam doar eu.
Ciudat. Eu am scris toate astea....si totusi, le gasesc in jurnalul tau. Sunt ele doar cuvinte? Atunci erau intrebari, acum stiu raspunsurile. Aproape toate :-)

Eu

Am să-ţi explic, nu promit că o să înţelegi.
Stau pe marginea unui lac, sub o salcie. Simt vântul, îl văd, ca niciodată. Cerul e înnorat, cu plafonul sus de tot şi totuşi eu simt că-l pot atinge. Îmi ridic mâna spre el şi percep aerul care mi se lipeşte de piele.
În jurul meu sunt oameni. Mulţi, relaxaţi, de vârste diferite. Unii dintre ei pescuiesc. Lacul e sufocat de plante acvatice, sunt păsări şi o structură ciudată, metalică, o fântână urâtă colorată într-un verde scorojit.
La picioarele mele, pe mal, sunt peşti. Cineva i-a prins dar i-a lăsat acolo. Nu i-a luat să-i mănânce dar nici nu i-a aruncat înapoi. Majoritatea sunt deja morţi, îi bâzâie muştele dar câţiva mai mişcă. Cineva îmi spune că sunt dăunători, un bâtrân cu chipul marcat de băutură. Râde ştirb la mine. Unul ca el a decis să-i prindă şi să-i lase să moară încet pentru că sunt dăunători. Fie sunt urâţi, fie nu sunt gustoşi, fie cine ştie, stârpesc alte specii de peşti mai arătoase. Mi se pare o aroganţă specific umană dar.....
Trei dintre peşti sunt aproape de apă. Mişcă dar nu cred că mai au puterea să ajungă înapoi. Îi împing pe rând şi dispar sub apa verzulie, plină de murdărie umană. Pe ceilalţi nu-i ajut, sunt prea departe de apă. Vor muri, îmi pare rău dar nu vreau să-i ajut. De ce? Nu ştiu, aşa simt. Apoi, bătrânul dă şi el drumul unui peşte mic. Râde iar către mine. Eu stiu cine sunt, dar el stie cine e?

Drumul tesut

Cateodata e nevoie de o singura secunda pentru a schimba viata unui om. Un gest. Un cuvant. Un gand. O potrivire impecabila de destine. Un drum ales, un pas in stanga. Totul cu o sincronizare halucinanta.
Stau in sfarsit deasupra panzei testute. Sunt obosit dar fericit pentru ca stiu de ce si mai ales cum. Claritate. Oboseala imi ameninta gandurile cu teama dar vad cu claritate ce am obtinut. Incotro merg, de ce nu vreau sa ma abat de la drum. Stiu ce trebuie sa dau si mai ales cui. Stiu de ce sunt aici. Stiu cum am ajuns. Imi vad greselile si indoielile, sunt inca in mine dar totul este in regula, pentru ca eu sunt in regula. Sunt viu. Sunt in ascensiune.
Totul e ca o retea fina de panze. Privite din mijlocul lor se pierd intr-o tesatura confuza. Dar, daca te ridici doar un pic deasupra lor, poti vedea drumul. Acest drum seamana cu o plansa noua. O coala pura. Poti scrie cuvinte si ganduri, poti desena viata. Am aceasta putere asupra propriei panze. Si o tes cu migala in jurul nostru. Pentru ca pana acum am tesut-o orbeste in jurul tau....mai apoi al meu. Asta ma face sa ma ridic deasupra panzei.
Hello, dimineata, tu iubire aduci lumina in inima mea. Deja m-ai ratacit, doar o privire, dar de ce as opri timpul?

Becoming

Sunlight warms my face
It's hard to take in
An overwhelming grace
From the way that I live
So close to you
I feel so ashamed
Why is this new?
'Cause I've fallen again

The stench smells so real
Like I've been here before
Emotions will kill
The life I've always known
Because of my lies
The world seems to change
But since you've arrived
I feel no more pain

'Cause I have become the one thing I hate
'Cause I have become the smile on your face
There's no need to save the me that I've made

The unwanted things
That breathe in my skin
Have filled all the void
In which I live in
And every time you bounce
I feel so alive
So many ways to count
The many times I've died

Still tangled up in you

Uneori cuvintele nu sunt de ajuns. Mai tii minte melodia asta?

Stare de bine

Cand iti vine sa-l pupi pe colegul de birou doar pentru ca ai primit un telefon, ai doua optiuni: fie ii dai una, fie...Ideea e ca starea asta de bine trebuie sa dureze. Pentru mine. Sper sa ti-o transmit si tie. Usor, incet, cu grija, dar o sa se intample.

Foolish games

Nimic

Atunci cand esti in capul unei mese cu 5 persoane, simti din plin ceea ce-ti lipseste cel mai mult. Zambesti policticos, simti priviri stinghere si un "o" mut din partea celor care stiu raspunsul inca de cand au formulat intrebarea. E un moment de fastaceala dar e de-ajuns o gluma ca sa dispara. Si daca razi si tu cu ei, e in regula. Si vei rade dar....e doar o aparenta. Sunt momente in care refuzi sa te lasi distras.
Si mi-am dorit sa fii langa mine. Si mi-am promis ca o sa fii din nou acolo. Si o sa fac asta.

De la agonie la extaz

Prudenta. Cam asta imi spune ratiunea in acest moment. Ar fi foarte usor sa stric totul din nou, trebuie sa am calm, rabdare si...noroc. Stiu ca nu stau grozav la niciunul dintre capitolele astea, totul tine de miza.
Ieri am avut o zi nebuna. Inca nu realizez tot ce s-a intamplat dar imi amintesc ca am avut un moment in care ranjeam ironic catre propria imagine. Nimic nu e mai spectaculos decat sa reusesti sa surprinzi din exterior imagini proprii. Si, intr-o pereche de ochi verzi, incarcati de furie, imaginea ta este una de o claritate covarsitoare.
M-am simtit mic. Neputincios. Apoi a aparut furia. Ciudat, dupa a urmat intelegerea. Odata cu intelegerea a venit si acceptarea. Actiunile noastre, oricare ar fi ele au consecinte. Orice mic detaliu poate influenta o viata intreaga. Si, pericolul este fara indoiala, exact asta, sa-ti bazezi orice miscare, chiar si cele infime, pe o gandirea prea profunda. Se pierde naturaletea. Se pierd reactiile.
Prostiile si greselile ma fac ceea ce sunt. Ele scot in evidenta lucrurile bune, care am sperat intotdeauna sa fie mai numeroasa. Din fericire, evolutia este un proiect constant iar eu...
A fost o zi nebuna. Rau. Dar, la sfarsitul ei, am zambit. Am intrezarit ce cautam de mult intr-o pereche de ochi verzi. Pacat doar, ca in opacitatea mea, nu am vazut atunci cand trebuia. Acum, consecintele sunt ale mele. Ureaza-mi noroc, de restul incerc sa ma ocup eu.

Astazi

Astazi este prima zi din restul vietii mele. Ajuns la 30 de ani, ma uit in fata dar nu ma pot desprinde de imaginile din spate. Nu ma pot desprinde de ieri. Ieri eram altcineva. Ciudat? Nu, cred ca viata e prea scurta. Si cred ca trebuie sa te bucuri de fiecare clipa care....Ce ieftin suna. E calculul unei minti care trage de ea pentru a capata controlul. Pentru ca, nu-i asa, mereu ne agatam de absoluturi pentru a ne amagi: "se poate si mai rau", "trecutul nu poate fii schimbat", "trebuie sa invatam din greseli", etc. Doar cuvinte care descriu stari care nu sunt identice.
Apropo de trecut....Dimineata. Lipsa somn. Serial la TV. Nu conteaza ce dar episodul a fost foarte interesant. Prezinta consecintele deciziilor pe care le luam. Le prezinta in ordine inversa, mai intai evenimentul si apoi deciziile care au dus acolo. Pe scurt, cineva moare. Omul, cinstit si curajos. Moare, normal, asa e si in realitate, cei curajosi mor primii. Omul nostru avea si el o zi libera. Si incearca sa plece la pescuit dar nu vroia singur. Tipul cu care trebuia sa plece avea o prietena, si fiindca era zi libera comuna pentru intregul colectiv din care cei doi faceau parte, tipul asta a gasit o scuza pentru nu se duce cu omul nostru. Normal, fata. Omul nostru a inteles, a plecat sa caute alti amatori. Fiindca nu a gasit, a ramas loco. Si....a avut loc o explozie. Explozia nu ar fi avut loc daca tipul cu fata ar fi ales sa fie un pic mai atent, in loc sa fie indragostit. Iar omul nostru bun, daca tipul pleca cu el la pescuit, n-ar fi fost acolo ca sa ia o decizie curajoasa dar care l-a costat viata. Modul de retroversiune este superb si foarte relevator.
Cu totii luam decizii. De cele mai multe ori, nu putem banui consecintele sau alegem sa le ignoram pur si simplu, sigur ca le putem controla. Dar, cateodata, pe un fond de providential, soarta si ghinion, sau cum vrei sa-i spui, deciziile i-au o turnura halucinanta de-a dreptul. Si, la capatul consecintelor, iti dai seama ca totul a tinut de o secunda sau de un gest banal. Cum ar fi curiozitatea. Totul se reduce la o insuriere de decizii si gesturi banale cu o consecinta dintre cele mai serioase. Asta iti poate schimba viata.
Constientizarea acestui adevar te face mic. De tot. Iti dai seama ca in orice moment te poti ridica dar mai ales cobori, si nu toti oamenii sunt la fel de curajosi ca omul nostru. Desi cred ca as fi luat aceleasi decizii ca si el, fara sa bravez. Curajul meu dispare in mine cred. Si stiu care e sursa: teama, nu de viitor, nu de trecut, ci teama de un singur lucru: pierderea identitatii in spatiul singuratatii. Pentru ca aceasta este cea mai mare teama pe care eu o am de infruntat.
Si, de azi inainte, e o realitate. Desi speranta palpaie, consecintele actiunilor mele si ale celor din jur sunt inevitabile. Nu pot schimba trecutul, dar poate ca voi avea o sansa de a-mi scrie viitorul asa cum mi-l doresc.
Imi urez noroc, cateodata doar de asta ai nevoie.

Sfarsit de drum....

S-a intamplat. Nimic nu mai conteaza.De-acum lumea mea va fii mai saraca. Eu voi fii mai singur. Sa speram ca nu peste mult timp voi renunta si la patetismul unor cuvinte lansate in van.
Nu exista continuare. Nu exista planuri pe masura situatiei. Exista doar miscarea constienta a valurilor. Exista durere, gol, regret, amagire. Exista si o urma de speranta, slaba, dar reala. Foarte slaba, nu indraznesc sa-mi ridic ochii sprea ea pentru ca palpaie ca o lumanare anemica.
Retraiesc pasii care m-au adus aici in fiecare clipa. De cate ori imi las mintea sa scape. Si mintea mea scapa des....Asta inseamna intr-un fel pedeapsa. Felul meu de-a fii ma impiedica sa fiu altceva.
Se spune ca o creatura prefera sa se autodistruga decat sa fie ceva ce nu este. Exceptand cazul cand aceea creatura reuseste sa evolueze.....sau sa supravietuiasca auto-distrugerii. Probabil doar vorbe.
Nu stiu ce va fii de-acum incolo. "Nu stiu-ul" a devenit un soi de motto al vremurilor mele.
Sunt atatea ganduri acolo de unde vii tu....Cumva, totul are un sfarsit. Acesta este al nostru. Si totusi, eu sper. Si, fiindca inca palpaie lumanarea asta, am sa ma ghidez dupa ea. Pana ce s-o stinge. Pentru ca unele pierderi chiar nu trebuie acceptate, nici macar dupa ce sunt realizate.

Odi et amo

Excrucior.
-Ce inseamna?
-Te iubesc si te urasc. Ma chinui. O traducere mai degraba aproximativa as zice.
-Chiar ma urasti?
-Cred ca urasc faptul ca sunt legat de tine in felul asta, ca si cum ti-as fi imprumutat, sau mai degraba zis cedat, o parte din "eu".
-Daca ai putea, m-ai parasi?
-Mereu intrebarea capcana. Sa spunem ca as prefera ca decizia asta sa-mi apartina in orice moment. Vreau sa am mintea limpede, sa pot sa aleg.
-Simti ca nu ai de ales?
-Ba da, la fel cum ai de ales intre mana si picior, la ce vrei sa renunti? Ai uitat ca ai o parte din "eu"? Esti macar constienta de asta?
-De ce n-as fii?
-Pentru ca e un joc in care unul dintre pioni nu poate fi deplasat.
-Asta te poate face slab.
-Sau foarte puternic. Da, sunt slab, atunci cand imi reduci limitele, cand imi arati ca tu gandesti in timp ce eu simt. Atunci cand ma blochezi intr-o pozitie care chiar nu-mi lasa de ales.
-Iubire?
-Da, dar pretul....nu, nu pentru iubire. Pentru greselile care pun iubirea in pericol. Ma poti inalta sau cobori, ti-am aratat deja cum.
-De ce ai facut-o?
-Pentru ca nu ma poti inalta daca nu cunosti si cum ma poti cobori. Cele doua stari, fiindca sunt opuse, nu pot exista independent.
-Si cum e cand esti puternic?
-Cand iubesc vrei sa spui.
-Sau cand esti iubit....
-Majoritatea oamenilor stiu sa iubeasca. Atunci cand sunt iubiti, reactioneaza arbitrar, aproape rece. Asta e buna, cealalta nu, fac asta, accepta.
-Vrei sa spui ca profita de iubirea celuilalt?
-Nu constient, dar o face. Se hraneste. Dar vorbeai de starea de bine: sa spunem asa, mintea mea infloreste odata cu trupul. Se deschide, perceptia mea se ridica deasupra starii naturale.
-Si cand esti coborat?
-Cad. Efectiv. Nu aterizez niciodata, e o vesnica pornire in gol. Mintea mea se opinteste, se blocheaza iar simturile....hm....nu vrei sa stii.
-Ce te face sa crezi ca nu stiu?
-Stii doar pentru tine. Pentru mine nu ai cum.Faptul de a crede ca stii de ce porti intr-un anumit mod iti ofera tot felul de scuze pentru o comportare iesita din comun.Presupun ca se poate justifica rational practic orice lucru, dar doar atunci cand mintea ta e deschisa si nu culege doar piesele care-ti convin.
-Asta esti tu?
-Eu sunt eu. Cateodata insa ma apropii de margine si atunci dansez pe sarma. Pot face greseli. Nu uita un singur lucru: "eu-l" meu pe care-l detii tu, obisnuieste sa se aventureze adesea pe margine pentru ca si tu esti tot acolo.
-Ai des genul asta de conversatii cu mine?
-Da.
-Inteleg.
-As prefera sa fii mai mult decat o voce rationala. As prefera sa simti, sa vezi, si sa gandesti, dar s-o faci in asa fel incat sa intelegi intregul adevar, nu doar acel adevar care ma pune pe mine cu spatele la zid. Nu m-am schimbat cu adevarat, doar m-am abatut de la drumul meu. O secunda. Atat. De ce-ti repet toate astea? Fiindca imi doresc cu disperare sa ma crezi.

....

"Nu stiu". Exista momente cand cuvintele astea par sa puna stapanire pe mintea mea. Sunt momente cand tot ceea ce sunt eu, toate experientele, toate gandurile, toate visele, totul dispare. Ca si cum panza s-ar goli de la sine. Sunt momente cand imi pierd calea. Cum s-ar putea numi aceasta stare? Parasire.....
Nu stiu. Cel mai greu prezent? Poate ca a mai fost asta. Nu, sigur a mai fost, dar fiindca e in trecut, si lasat trecutului, nu poate fii mai greu ca acum.
Ma uit spre viitor si nu stiu. O parte importanta din mine lipseste. Am pierdut-o pe undeva. Cum am reusit asta? Sigur, restul e la loc, stiu ce trebuie sa fac, de la chestiile inutile cum ar fi "ce o sa mananc maine" la planuri pe termen mai mult lung decat scurt. Si ma reped la partea care-mi lipseste. Atat de mult....
Dorintele mele sunt putine. E ciudat cum totul se reduce la ceea ce e mai important atunci cand esti pus sub presiunea de a pierde atat de mult. Cu cuvinte impleticite, imi caut alinarea pe o panza noua dar.....imi lipseste vechea textura. Si am regrete. Urasc regretele, sunt atat de inutile, atat de....stupide. Si totusi le am. Si....sunt dorinte pe care le pot rosti cu voce tare. Altele insa, chiar mi le doresc. Si, razand in barba, imi spun ca orice divinitate, chiar si Soarele, ar fi utila acum. Daca m-ar asculta....Dar de ce ar face-o? Tu ai face-o? Eu nu!
Stiu cum ma uimtam la randurile scrise intr-o perioada asemanatoare. Cu mirare, ca si cum ar fi fost scrise de altcineva. O sa ma uit la fel si la astea? Poate ca da, nu pot stii.
Soroc de viata, soroc de moarte. In fiecare zi, murim cate un pic. Dar unii mor mai mult. Nu eu, eu inca pot sa simt si asta este cel mai mare dar pe care mi-l puteam dori. Dar simt atat de mult incat a dracului simtire devine dureroasa. Niciodata inutila, niciodata tacuta.
Nu stiu....cred ca se refera la ce va sa fie. Construiesc un drum in deriva. Si gandurile tot nu ma lasa in pace. Dar incet, constat ca limitele mele nu erau cele pe care le credeam. Ma extind, cumva, catre ceva, evoluez.
Ganduri fara rost, cuvinte oarbe. Si undeva, mereu...tu.

Dependente

N-as fi purtat roz pentru nimic in lume. Nici macar nu stiam ce e ala roz cenusiu. Nici acum nu cred dar incerc sa ma conving cat de adevarat trebuie sa fii ca barbat ca sa porti roz fara stres. Si culmea, am reusit. De ce? Pentru ca tie ti-a placut un pulover roz cenusiu. Si inca cu anchior!!!
Am zambit in autobuz. Nu mi-a zambit nimeni inapoi, nu despre asta e vorba. M-am descheiat la un nasture de la palton si l-am ridicat tacticos ca sa nu ma asez pe el. Cu tine nu faceam asta niciodata, oricat m-ai fi batut la cap. Deci vezi, am invatat ceva.

Raspuns

Mai tii minte cand ma intrebai ce ma fac fara tine? Am aflat raspunsul: nu exista un "eu". Din interior spre exterior, iti amintesti? Soarele nu este Dumnezeu, te rogi degeaba la el. Si oricat de mult ai gandi, nu vei reusi sa afli raspunsul pe care doar o intrebare l-ar dezvalui. Corectie: nu intrebarea este cheia, nici macar raspunsul, ci intelegerea consecintelor. Intelegerea ramane singura forta care ar trebui sa ne guverneze alegerile. Din fericire, suntem sortiti greselii.

Tu

Tu...
Ma uit cu ochii intredeschisi prin tine. Tu esti prezenta in toate micile actiuni ce altfel trec neobservate de-a lungul zilei. Si dimineata devine cel mai lung rastimp de prezenta a ta. Nu e deloc ciudat, in lipsa esti cel mai prezenta.
Am un gust usor amar in gura. Ma uit afara, pe geam, si ma regasesc in tot ce vad. Parfumul meu....miroase a tine? Nu, dar imi amintesti de motivele pentru care l-am ales. Intr-un fel, imi evoca mirosul tau, taman prin diferenta. Trag un tricou pe mine....iti placea candva. Blue-jeans-ii....i-am luat cu tine, pentru ca tie ti-am placut in ei. Pana si sosetele, astea chiar e culmea, dar le am de la tine. Chiar atat de mult din mine ai devenit?
Iti simt lipsa. Dimineata e cel mai greu, poate mai greu chiar si decat seara. Somnul meu a devenit o dulce uitare unde imi pot plasmui cu grija toate sperantele. Dar dimineata....atunci cand ma imbrac cu gesturi mecanice, retraiesc dezamagirea viselor pierdute. Imi rand in barba, am devenit dulceag de prins in vise. Sa fie asta tot ce mi-a ramas de la tine? Nu, senzatiile sunt mereu mai reale decat imaginatia. Si totusi, imaginatia unui drum ramane. Un drum in doi. Acum s-a intrerupt.
M-am departat putin de el. Putin cat sa ma pierd. Chiar si asa, drumul e tot acolo. Eu, invariabil, in esenta sunt acelasi. Nici tu nu te-ai schimbat. Dar noi da. Noi suntem undeva pe marginile opuse ale drumului. Nu te mai vad, e posibil ca tu sa o fi luat inainte, sau eu am ramas in urma.
Gustul amara....il stiu de la ce e. E omniprezenta reminiscenta a esecului. A unei greseli ce nu schimba nici omul, nici gesturile. Pentru ca totusi, este o greseala. Povara ei poate sfarama un drum. Si nu merita. Dar, drumul asta nu este al meu. Ar putea fi al nostru.
Scriind toate astea stiu ca-mi i-au inima in dinti si trimit un mesaj pe care tu probabil ca-l vei respinde. Ii dau greutate prin faptul ca nu ti-l prezint doar tie, ci pentru ca mi-l asum. Imi asum totul, inclusiv teama de esec. Teama consuma, teama este rea. La fel de rea si de mistuitoare ca orice alta pierdere.
Mistuitor....asta e un cuvant bun. Nu-l folosim. Tine de foc, de felul in care arzi, la fel ca lemnul. Unii dintre noi ard mocnit, altii luminos, spontan. Eu ard o panza. Poate ca asta nu am inteles, ca nu te poti juca cu focul fara sa te arzi. Oh, dar am stiut-o! Nu, nu e inconstienta, a fost alegere, dar alegerea asta a fost una care nu poate fi explicata decat prin greseala comisa. Chiar si asa, nu poate fi totul pierdut, nu doar greseala si eroarea trebuie amintite, ci si restul. Tot restul! Pentru ca altfel, greseala nu ar avea nicio valoare.
Si, daca eu nu sunt al tau, tu cum de esti a mea? Pentru ca nimeni nu te poarta in gand asa cum te port eu. Pentru ca nimeni nu-si incalta sosetele intrebandu-se daca stii cat este de frig afara. Pentru ca nimeni nu se trezeste cu imaginea ta in minte, asa cum patesc eu. Pentru ca nimeni nu stie cat de rau este sa te piarda pe tine. Nu ca mine.
Cuvintele sunt cuvinte. Valoarea unor cuvinte nu se pierde niciodata din cauza unor alte cuvinte, asa cum cerul nu anuleaza oglinda apei. Nu vreau sa-ti cer nimic, desi stiu ca mesajul meu nu este mut. Si totusi cate se ascund in cuvintele astea: you complete my faith, cu bune si cu rele, cu greseli, pierderi, regrete, tristete, furie, mandrie, iubirea, intelegere.....speranta.

Cunoastere

Si cum ar fi putut sa stie ca aceasta este ziua in care totul se va schimba?
Oh nu, o astfel de cunoastere nu poate exista decat captiva momentului
E ca si cum ai ridica panzele pe mare
Tras de curent, cu ochii pierduti in soare
Dar soarele nu este Dumnezeu

Si, vine intrebarea: el este cel ce poarta vina sau vina il poarta pe el?
Cu visarea lui necugetata, isi poarta frica, mereu frica, de lucrurile pe care le simte

Si ar putea sa dispara, sa navigheze departe, ar putea sa se piarda in soare

Dar cum e posibil sa te ratacesti, daca nu ai unde sa te duci?
Si cum se face ca desi privesti in soare, in inima ta e atata gheata?
Unde poti sa te pierzi? In trecut, si acolo, cum pot da vina pe tine atunci cand pe mine nu ma pot ierta?

Ajungi sa te ratacesti prin zile
Mintea ta devine ceata, rece si sufocanta
Si, cu ochii in soare, incepi sa te scufunzi
Ai esuat, la fel ca si viata ta, prins intr-o panza si capturat de apa
Ai uitat sa innoti, ai uitat sa tii panzele sus
Ai esuat, esti doar un evadat