Aseara am hranit doi caini. Au hapait veseli ce le-am dat eu si, chiar daca nu erau cainii pe care vroiam eu sa-i hranesc, am fost fericit. Ochisem doi mai plapanzi dar astia au fugit ca de draci desi eu aruncam cu mancare dupa ei. Asa ca in locul lor s-au ospatat doi dulai. Natura umana spune ca trebuia sa insist cu aia mai mici. Aceeasi natura spune ca respectivi caini fugeau pentru ca alti oameni ii luasera la picioare. Dulaii poate ca-si primisera si ei partea lor de alergatura dar, mai in varsta si cu mai multa experienta, au fost in stare sa aprecieze mai corect postura mea.
Prietenul cel mai bun al omului este in stare de un salt evolutional exceptional. Reuseste sa vada in noi mai adanc orice alt semen de-al nostru pentru ca nu se incurca in itele mintilor noastre trunchiate. Pentru asta merita tot respectul, si de ce nu, cateo bucatica de hrana. Pentru ca, nu-i asa, e doar un biet animal. Oare?
