E cald. E noapte. Suna a inceput de roman de mana a treia. Totusi mie imi place realitatea respectiva, nu neaparat descrierea ei. E frumos aici sus. Linistitor. In ciuda zgomotului, a prezentelor din jur. Exista un fel de feerie in aceasta agitatie.
Lumini multe. Sclipitoare. Unele rosii, alte galbui. Cateva palpaind pe cer. Trec avioane dinspre si inspre Baneasca. Simt ceva uluitor doar urmarindu-le cu privirea. Cred ca e senzatia de eliberare.
Lacul e si el prezent. Mi se pare mai intunecat decat cerul. In acelasi timp, stelele parca se vad mai atragator pe suprafata apei. Exista verdeata acolo, exista promisiunea de aer curat. Poate ca e un pic mai racoare desi aici la inaltime, zapuseala nu mai e insistenta.
26 de grade. Mi se pare mai mult. Sunt incins dar curand incep sa simt atingerea aerului pe piele. Nu e la fel de pregnanta precum atingerea ta. Te strangi undeva la mine in brate si brusc, tacem amandoi. Imi plimb privirea de la blocurile luminate de vis-a-vis la coloanele de masini. Ma refugiez in parc si ma reintorc pe cer. Alt avion. Si stele. Mainile mele nu te parasesc nicio clipa.
Trag cu nesat aer in piept. Zambesc. Mereu te-am simtit asa. Sti tu, bibi. Ignor ceasul, timpul tarziu, telefoanele care suna. Reusesc sa ignor absolut orice, mai putin prezenta ta. Doar o ocolesc refugiat in mirajul noptii.
Vorbesc. Am un fel potincnit de a rosti cuvintele in astfel de momente. E ca si cum le-as mesteca mai bine inainte. E ca si cum le-as pune pe hartie si pentru asta am nevoie de timp. Nu stiu daca spuneam lucruri noi. Poate ca doar le spuneam altfel. Eu adun in cuvintele mele cam toate senzatiile pe care le-am incercat in tot acest timp. E un moment de reculegere?
