Fragment

Oraşul era tăcut în acea dimineaţă. Prea tăcut, până şi păsările din grădina castelului păreau molipsite iar prin uşa balconului pe care nu o închidea niciodată, percepea doar foşnetul discret al vântului prin în materialul vaporos al perdelei.
Întinse cu grijă fardul pe pleoapa dreaptă folosind pensula potrivită. Griul-fumuriu se aşternu imediat, conturându-i cu precizia forma ochiului, desăvârşind urmele lăsate de creionul de-asemenea închis la culoare. Clipi scurt pentru a-şi limpezi imaginea din oglindă şi trecu la următoarea etapa. Umbra era completă.
Îi plăcea camera pe care şi-o alesese. Bineînţeles că mama ei nu fusese de-acord, şi-ar fi dorit să stea împreună, în corpul rezervat oaspeţilor. Iniţial aşa şi fusese dar Aida refuzase să rămână închisă în apartamentele somptuoase. Se plimba, zi de zi, ajungând tot mai departe, mereu însoţită de supraveghetorii săi pretorieni.
Un strat subţire de pudră pentru a acoperi eventualul luciu al pielii....Clipi scurt, ochii reprezentau bijuteria trăsăturilor ei. Cu umbrele care îi plăceau lui atât de mult.
Pretorienii erau tot timpul acolo chiar dacă nu-i vedea mereu. Nu putea ieşi singură din palat dar nici înăuntru ei nu erau departe. Se schimbau destul de des, poate că era o strategie sau poate pur şi simplu era vorba de o corvoadă pe care o făceau cu rândul. Uneori erau drăguţi, blonzii, cu chipuri tinere, alteori duri, aspri. Însă toţi erau reci, inexpresivi, câteodată cu zâmbete palide chinuite probabil de cureluşele coifurilor lor prea strânse. Se ţineau departe, răspundeau scurt şi la obiect, refuzau orice dialog inutil.
Buzele pline.....şi ele îi plăcuseră. Obişnuia să-i acopere spatele cu săruturi, să-i maseze muşchii cu buzele acelea pline, mulţumită să-l simtă vibrând sub atingerea ei. Astăzi avea să poarte un roşu aprins, doar pentru el.
Descoperise camera într-una dintre plimbările ei nocturne. Doi pretorieni o însoţeau de la distanţă. Unul blond şi palid, celălalt negricios şi nervos. Prima dovadă că totuşi aceşti soldaţi erau capabili să simtă disconfortul.
În trecut apartamentul fusese folosit de o prinţesă din Hattia, un oaspete de seamă la curtea Lordului Protector. Acum însă era pustiu, la fel şi celelalte camere de pe nivelul respectiv. Mobila era acoperită cu huse albe de protecţie iar uşa balconului larg era deschisă lăsând să pătrundă o boare plăcută dinspre grădina aflată la două niveluri mai jos. Balconul, frumos lucrat în marmură, era larg şi atrăgător, înţesat de plante care păreau să aibă nevoie urgentă de grija cuiva. Acum asta era una dintre preocupările ei zilnice iar florile o duceau de minune.
Buzele ei erau de un roşu minunat. Culoarea o prindea. Ştia că emanau dorinţă, regret, promisiuni.....nu-i păsa. Aceasta era imaginea sub care alesese să-şi ascundă tristeţea, ura, frica, regretul şi dragostea.
Nu-i fusese uşor să se mute aici. Mama sa se opusese, pretorienii ridicaseră din umeri şi fusese nevoie de apariţia acelui micuţ şi dezgustător prefect, Ryuji, pentru a rezolva problema. Acesta ascultase preocupat, cu trei degete de la mâna dreaptă înfipte în şold, ignorându-i dispreţul evident şi apoi, cu un zâmbet ca o tăietură de sabie, recunoscuse că doleanţa ei nu reprezenta o problemă de securitate. Apoi plecase fluierând stângaci o piesă populară.
Îşi privi din nou chipul în oglindă. Şi zâmbi. Şters, rece, ca şi pretorienii de la uşă. Ştia care era motivul ei dar care era al lor? Ce-l motiva pe prefect, ce-l ţinea atât de ţeapăn pe generalul lui? Să fi fost aceeaşi furie care-l mistuia şi pe Lordul Protector? Fusese Reyn al ei trădătorul atât de înfierat? Nu, imposibil. Nu, nu putea crede asta.
Asta definitivase ruptura dintre ea şi mama sa. Baroneasa se grăbise să-şi trâmbiţeze indignarea şi blama nu o ocolise nici pe ea. Aida nu se simţea datoare să suporte asta şi plecase. Nu-şi mai vorbeau şi nu mai dorea să o vadă, să-i simtă tânguielile şi reproşurile fără rost. Şi culmea, libertatea asta îi era asigurată taman de pretorieni şi de prefectul care-şi făcuse un obicei sinistru din a apărea de niciunde taman când ele două se certau. Bărbatul, cu veşnica lui tăietură de zâmbet imprimată pe chip, se oprea, le întreba ceva şi apoi pleca lăsându-o pe baroneasă aproape leşinată de spaimă. Aida profita pentru a dispărea cu gărzile ei pretoriene cu tot.
Astăzi avea să poarte haine lejere. Vroia să meargă în oraş, să se plimbe prin târg, să bea o cafea pe o terasă şi să privească la oameni. Un kiomono uşor din mătase cobalt, strâns pe corp şi o mantie răcoroasă.
Aida nu se care era motivul din spatele venirii lor în Eidal. Oricât de mult ar fi agreat lady Milla prezenţa lor, era clar că totul era doar o saradă, o altă piesă din complicatul joc pe care Pretorianul în juca. O bucăţică din viziunea generalului prvivind controlul şi securitatea, viziune în care baronul juca un rol important. Şi chiar dacă baroneasa nu ezita să încerce să profite de prezenţa lor aici, Aidei nu-i scăpa faptul că fuseseră reduse la statutul de pioni ai generalului Moxica. Dar nu putea face nimic în privinţa asta, nu-i mai rămânea decât să profite la rândul ei.
Ştia că atitudinea ei îi inducea cerberii în eroare. Nu se putea însela, Ryuji roia în jurul ei iar ciracii săi îşi notau tot ce făcea, cu cine se întalnea, ce cafea bea şi ce machiaj prefera. Fără îndoială că erau puşi în gardă de faptul că trecuse de la doliul ostentativ la ţinutele graţioase şi la un comportament mai relaxat. Era bine că n-o înţelegeau, nici nu se aştepta să facă din moment ce propria mamă nu avea idee despre ce se întâmpla cu ea.
Cât desprea ea......Se ascundea în aerul proaspăt din grădină. Bea cafea, privea oamenii, se bucura de trăirile lor şi încerca să umple un gol ce nu putea fi acoperit. Dar, în timp, devenise conştientă că EL nu o părăsise niciodată, că era mereu cu ea şi că de câte ori întorcea capul, i se părea natural să-l răzească. Chiar dacă ochii ei nu-l întâlneau niciodată, nu putea scăpa de senzaţia că era totuşi acolo. Aşa că era convinsă că trebuia să-l aştepte.
Nu-şi făcea iluzii. Reyn fusese executat, pretorienii se lăudaseră cu asta şi trebuia să fie adevărat. Dar ceva din ea nu putea accepta această realitate. Aşa că se lăsa dusă de val înţelegând de ce fiecare zi ajunsese să fie o experienţă bogată în senzaţii. Se simţea mai puternică, durerea încă exista dar reuşise s-o canalizeze...culmea, în speranţă.
Îşi zâmbi. Era frumoasă, ştia asta, o văzuse nu în oglindă ci în ochii lui. Majoritatea oamenilor considerau dragostea şi iubirea sinonime. Nu şi ea. Diferenţele nu era mari, dar erau foarte personale. Iubirea cu siguranţă se situa pe o treaptă superioară pentru că presupunea un cumul de trăiri şi sentimente. Onoare, credinţă, încredere, sinceritate- iubirea era demnă mai degrabă de o relaţie cu Dumnezeu. Dragostea în schimb era acea traăre euforică, acea stare de spirit născută din orientarea către altcineva a sentimentelor păstrate de ea pentru eul interior. Cea mai pură manifestare de nebunie ce sfidează natura, atât de puternică încât conştiinţa de rasă şi instinctele de supravieţuire ajungeau să fie incalcate cu totul iar ea văzuse îl el o parte integrantă din fiinţa ei. Separarea de aceasta parte era un chin îngrozitor cu un efect pe care puţine leacuri îl puteau remedia. Aşa învăţase practic că dragostea fara de iubire inseamna doar o doză de nebunie cu aromă de drog.....şi cât de departe putea ajunge cineva capabil să le trăiască pe amândouă dar şi mai important, capabil să le recunoască ca atare. Îl iubise pe Reyn al ei. Îl Iubea pe Reyn al ei.
Ieşi pe balcon buxurându-se de razele călduţe alea soarelui şi de adierea plăcută şi înmiresmată. Închise ochii şi cu pleoapele pline de razele de lumină, începu să-i vadă chipul.