Aida……Together we will live forever…....
-Şi când te gândeşti că de-abia te-am convins să rămâi acasă cu mine……
Cuvintele îi răsunau în urechi atât de reale, vocea ei era amăgitor de aproape…... Dar ochii lui priveau către un cer de purpură, incapabili să distingă fiindca mintea îi era scufundată în ritmul lent al unei melodii……Together we will live forever…… Îi simţea răsuflarea pe piept, parfumul, mâinile lui o căutau cu nesaţ, o prinse de mijloc şi o trase spre el.
Erau într-un pat moale, scăldându-se în soarele dimineţii şi în cearşafurile albe mirosind a primăvară. Lenevea cu capul în braţele ei, n-ar fi vrut să se mai ridice niciodată.
-Ador melodia asta.
Zâmbetul Aidei……dinţi mici, de un alb sclipitor, o gropiţă haioasă pe obrazul drept şi omniprezentele scântei din ochii de culoarea mării, o mare caldă. Îşi alungă şuviţele de un negru-albăstrui de pe frunte şi se aplecă să îl sărute.
Pământul fierbinte sub el şi un cer sângeriu deasupra. Asta era realitatea lui.
Întinse mâinile căutând-o deşi ştia că nu era colo, nu mai era demult lângă el.
Durerea îi pulsa în trup, nu era doar suferinţă fizică. Era genul de agonie surdă care apăsa cu greutatea a o mie de răni, îl impiedica să se ridice încercând să-l convingă că acolo unde fuseseră muşchi şi oase nu rămăsese decât durere.
Pe Aida o pierduse înainte de asta, de valul de violenţe, de arestare, de nava în picaj…… O pierduse fiindcă fusese prea îndărătnic, prea absorbit de propriile nerozii, prea orb.
-Întotdeauna ai ştiut să cazi în picioare, eşti un norocos incurabil.
Aida îi spusese asta şi nu o dată, avea cu siguranţă dreptate, fusese printre puţinii care-şi păstraseră capul pe umeri după dezastrul de pe Europa iar acum……Dar norocul lui avea un preţ, poate că o parte din acesta îl plătise când o pierduse pe Aida. Când o alungase pe Aida.
Ăsta era adevărul, o gonise de lângă el. Aida încercase să îi reziste o vreme, nu reuşise şi dispăruse în linişte, fără sa-i spună ceva. O vreme nici nu realizaze că ea nu mai era, apoi se urâse pentru asta. Şi când îi percepuse în sfârşit absenţă....Aida plecase cu aerul lui, îl lăsase să se sufoce.
După câteva luni o găsise, dar nu mai era deloc a lui. Era cu un doctoraş simpatic, mai tânar decât ei cu ani buni. Un tip amuzant, o iubea la nebunie şi o trata aşa cum el nu mai reuşise să o facă. Un timp cochetase cu ideea de a face ceva tragic cu această descoperire, un gest teatral, dar planul lui sângeros se scursese sub timp şi uitare.
-Eşti fericită?
Era o întrebare prostească dar nu găsise altceva mai bun de spus. Într-o seară posomorâtă apăruse la uşa ei, îl întâmpinase zâmbind. Doctoraşul îl tratase cu whisky, ca pe un amic vechi, iar el băuse cu sete ascultându-l la fel de întunecat ca şi vremea de afară. Nu ştia cine era el? Ba da, generalul de brigadă Michael Henry Mulryne, unul dintre comandanţii zonali. Şi atât.
Aida îi luase sticla şi-l condusese pe balcon. Spera ca aerul rece să-l trezească, dar asta nu se întâmplase fiindcă el era deja imbatat de prezenţa ei. Înaltă, mlădioasă, cu forme pline, buze cărnoase şi o piele atât de senzuală, numai bună de acoperit cu săruturi. Toate astea fuseseră ale lui dar le pierduse şi căzuse în ridicolul celor dezamăgiţi în dragoste.
-El nu are nici-o vină.
Aida fusese întotdeauna capabilă să recunoască şi să-i tempereze violenţa cultivată cu grijă în el.
-Ştie de noi?
-Da, i-am spus. Nu vreau să încerc să te fac să te simţi mai bine, în seara asta, când m-am trezit cu tine la uşă......Ei bine, ştiu că pe tine cuvintele nu te ajută.
-Se mai poate face ceva?
-Nu poţi scăpa de ceea ce eşti, nici nu trebuie să încerci. Adevărul e că pur şi simplu am obosit să mă lupt cu tine.
-Şi eu am obosit să mă lupt cu mine....murmură el printre buzele uscate.
Nu asta spusese atunci. Plecase şi nu mai privise înapoi. Iar acum, undeva pe planeta aia nenorocită, Aida se afla în mijlocul unui oraş în ruine, înconjurată de o lume nebună, înnebunită de pofta de sânge. Trebuia s-o găsească, trebuia s-o salveze, nimic altceva nu mai conta.
