luni, 31 august 2009
Timelessness
I've felt darkness
closing in on me
Chilling shadows
surrounding me
I've had the poison
leak into my skin
And it corroded
my heart away
Bled away
Cut away
Dark night of my soul...
closing in on me
Chilling shadows
surrounding me
I've had the poison
leak into my skin
And it corroded
my heart away
Bled away
Cut away
Dark night of my soul...
Famous monster
Ascult melodia asta. E dimineata. E innorat. E racoare. Pare in ton. Nu, nu sunt trist. Nici deprimat. Ar fi trebuit s-o ascult aseara. Pentru ca aseara eram nelinistit. In cautare. Nu puteam sa adorm. De ce? Bratele tale nu erau acolo.
vineri, 28 august 2009
miercuri, 26 august 2009
Demoni interiori
Am pus o intrebare de curand unei prietene. Cum se descurca cu demonii ei interiori? Mi-a raspuns simplu: nu are. Cum? Exista persoane care nu demoni interiori? Exista persoane care nu trebuie sa lupte cu eul lor interior? Exista persoane care nu cunosc indoiala? Nu cunosc frica? Nu cunosc incertitudinea? Nu cunosc regretul? Nu cunosc dezamagirea? Chiar exista asa ceva?
marți, 25 august 2009
2-3 minute pe zi
De cat ai nevoie pentru a fi fericit? De cat timp? Nu intreb "de ce". Asta e mult prea personal. E mult prea variat....si totusi esenta este aceeasi. Acel ceva care trezeste in noi o senzatie incomparabila. Ce este mai intensa, fericirea sau opusul ei? Nu stiu, banuiesc ca depinde de moment. Asa cum plutesti cand esti fericit, asa cum devi greu de atins si totusi atat de vulnerabil, la fel te scufunzi cand esti trist. Cand esti deznadajduit. Si, nu e asta oare si o parte din definitia fericirii? Daca cineva te poate smulge din tristete, nu reprezinta acel cineva sursa fericirii tale?
In teorie e simplu sa intalnesti astfel de persoane. Eu nu cred asta. Eu cred ca poti gasi persoane care sa te binedispuna. Care sa te faca sa zambesti. Care sa te ajute intr-un fel sau altul. Sa-ti redea tonusul. Si exista persoane care pot trezi in tine ceva ce era acolo de mult. Ceva ce nu poate fi accesat dupa bunul plac. Ceva pe care-l gust printr-o simpla atingere. Ceva pentru care am nevoie de 2-3 minute de tacere. De liniste. Esti toate astea pentru mine si mult mai mult. Uimitor. Da, e uimitor cum o simpla atingere imi poate trezi toata pofta de viata.
luni, 24 august 2009
vineri, 21 august 2009
Coffe and biscuits
Cam pe la inceputurile blogului scriam despre cum ar trebui bauta o bere si mai precis una neagra. Deh, alte vremuri, alte preocupari, nu si alte gusturi. Dar....
Sub povara chestiei care se numeste oboseala (sau somn?) sunt tentat sa scriu altceva. Savurez cu ghilimele de rigoare o porcacino sau ceva de genul asta de la tonomat. Si ma gandesc ca nici compania nu e cea ideala, scuze maestre pac-pac da'.....Asa ca rememorez ingredientele cafelei perfecte.
In primul rand un somn bun. Cearceafuri curate. Miros proaspat. Briza diminetii umfland perdeaua. Nu vreau o dimineata insorita ci una usor innorata. Sa ma intind intr-un pat....obligatoriu, nu singur ci alaturi de persoana ideala. Daca zic ca se stie ea trebuie sa revin la ce stiu eu ca sa clarific beyound any doubt lucrurile :-).
Din pacate trebuie sa te trezesti. Din pacate trebuie sa te smulgi din bratele....Se intelege. Si e greu. Si trebuie o compesantie. Si, pe langa un zambet si un sarut, trebuie sa primesti cafea.
Tare. Amestesc. Cu un strop (a se citi lingurita) de cafea cu aroma de whisky. Poate exista variatie, in functie de gusturi. Cafeaua trebuie sa fie tare, cu putin zahar. Dulceata trebuie sa vina de la companie :-). Trebuie neaparat fiarta corespunzator. O mana grijulie trebuie sa adune caimacul de la fiecare sesiune de fierbere si sa-l depuna cu gratie (in fine, sa-l depuna, ca mai fac si eu cafeaua) in ceasca. De mai multe ori. Adica de cate ori plimbi ibricul pe deasupra focului. Se intelege ca vorbeam de cafea la ibric si nu de porcaria de cafetiera. Apoi, lichidul trebuie lasat un pic sa-si aseze zatul pe fundul ibricului.
Odata in cesti, mirosul cafelei te ameteste. Imi place frisca asa ca nu fac economie. Si.....urmeaza biscuitii. Acum, biscuitii trebuie alesi cu grija. Nici prea dulci, nici prea altfel. Daca esti cuminte primesti doi. Daca nu....iti iei singur. Un biscuite inmuiat dimineata la prima ora in cafea cu frisca si arome face cat un mic dejun la mare. In fine, nu gasesc o comparatie pentru o astfel de cafea bauta la mare, o sa ma mai gandesc.
Deja ma simt mai bine. Numar orele pana la urmatoarea cafea.
joi, 20 august 2009
Reflexe?
Ieri m-am intalnit cu o fosta colega. Fosta prietena. Actuala....ce? Nu ne-am mai vazut de un an intreg si atunci in trecere....sau sa fi fost doi? Nu-mi aduc precis aminte. Tin minte ca acum vreo 14-15 ani eram destul de prins de ochii ei albastri si de aerul un pic prea visator. In fine.....
E interesant sa te vezi cu cineva dupa mult timp si sa contabilizezi schimbarile. Accentul pe ea. Doi copii mici. Unul de doar o luna. O pustoaica cu ochii ca ai ei agatata de carucior si un baietel ascuns in interiorul "vehiculului" :-). Se vede ca ma pregatesc de soferie....
Maritata. Cu cineva.....Tu te-ai insurat? Pare o intrebare reflex. Raspunsul e de asemenea conditionat. Nu, nu inca. Aici oscilezi. Fie iti umfli pieptul si afisezi un ranjet sugubat, d-ala menit sa impresioneze sau mergi pe calea mai apropiata de ce simti. Nu, nu inca. Dar cine stie, cand o fi o fi. Un raspuns care poate insemna exact asta. Atunci cand e vorba de baieti, lucrurile sunt simple. Toata lumea ia raspunsul ca atare. Si nimeni nu-si bate capul cu intelesurile din interior. Dar intrebare exista, tu cand?
Am trecut un prag. Pana la 23 de ani era posibil. Odata depasit pragul nu-ti mai faci probleme cand pentru ca instinctiv sti ca urmeaza o perioada lunga in care asta nu se va mai intampla spontan. Neprogramat. Dupa 23 iti programezi actiunile. Poate chiar te bucuri de libertate. Habar n-am. Dar imi dau seama ca nu mi-a fost niciodata frica de fenomen. Pentru ca chiar am crezut in o sa ma insor cand o sa ma insor si basta. De ce ar trebui sa ma insor? Pentru ca am o varsta? Varsta nu inseamna in cazul asta decat conformitatea sociala.
Nu stiu. Poate ca in curand. Asta am adaugat tot reflex. Who cares? Mi-am zis mie. Doar mie si ei. Adica nefericita aleasa :-). Asta e genul de bravada care salveaza ranjetul de mai sus.
I-am urat de cateva ori toate cele bune. Pentru copii, sot, etc. Si am trecut mai devreme. Gandul mi-a palpait ceva vreme in minte si acum pica pe blog. Doar un alt reflex.
E interesant sa te vezi cu cineva dupa mult timp si sa contabilizezi schimbarile. Accentul pe ea. Doi copii mici. Unul de doar o luna. O pustoaica cu ochii ca ai ei agatata de carucior si un baietel ascuns in interiorul "vehiculului" :-). Se vede ca ma pregatesc de soferie....
Maritata. Cu cineva.....Tu te-ai insurat? Pare o intrebare reflex. Raspunsul e de asemenea conditionat. Nu, nu inca. Aici oscilezi. Fie iti umfli pieptul si afisezi un ranjet sugubat, d-ala menit sa impresioneze sau mergi pe calea mai apropiata de ce simti. Nu, nu inca. Dar cine stie, cand o fi o fi. Un raspuns care poate insemna exact asta. Atunci cand e vorba de baieti, lucrurile sunt simple. Toata lumea ia raspunsul ca atare. Si nimeni nu-si bate capul cu intelesurile din interior. Dar intrebare exista, tu cand?
Am trecut un prag. Pana la 23 de ani era posibil. Odata depasit pragul nu-ti mai faci probleme cand pentru ca instinctiv sti ca urmeaza o perioada lunga in care asta nu se va mai intampla spontan. Neprogramat. Dupa 23 iti programezi actiunile. Poate chiar te bucuri de libertate. Habar n-am. Dar imi dau seama ca nu mi-a fost niciodata frica de fenomen. Pentru ca chiar am crezut in o sa ma insor cand o sa ma insor si basta. De ce ar trebui sa ma insor? Pentru ca am o varsta? Varsta nu inseamna in cazul asta decat conformitatea sociala.
Nu stiu. Poate ca in curand. Asta am adaugat tot reflex. Who cares? Mi-am zis mie. Doar mie si ei. Adica nefericita aleasa :-). Asta e genul de bravada care salveaza ranjetul de mai sus.
I-am urat de cateva ori toate cele bune. Pentru copii, sot, etc. Si am trecut mai devreme. Gandul mi-a palpait ceva vreme in minte si acum pica pe blog. Doar un alt reflex.
miercuri, 19 august 2009
Imagine
E cald. E noapte. Suna a inceput de roman de mana a treia. Totusi mie imi place realitatea respectiva, nu neaparat descrierea ei. E frumos aici sus. Linistitor. In ciuda zgomotului, a prezentelor din jur. Exista un fel de feerie in aceasta agitatie.
Lumini multe. Sclipitoare. Unele rosii, alte galbui. Cateva palpaind pe cer. Trec avioane dinspre si inspre Baneasca. Simt ceva uluitor doar urmarindu-le cu privirea. Cred ca e senzatia de eliberare.
Lacul e si el prezent. Mi se pare mai intunecat decat cerul. In acelasi timp, stelele parca se vad mai atragator pe suprafata apei. Exista verdeata acolo, exista promisiunea de aer curat. Poate ca e un pic mai racoare desi aici la inaltime, zapuseala nu mai e insistenta.
26 de grade. Mi se pare mai mult. Sunt incins dar curand incep sa simt atingerea aerului pe piele. Nu e la fel de pregnanta precum atingerea ta. Te strangi undeva la mine in brate si brusc, tacem amandoi. Imi plimb privirea de la blocurile luminate de vis-a-vis la coloanele de masini. Ma refugiez in parc si ma reintorc pe cer. Alt avion. Si stele. Mainile mele nu te parasesc nicio clipa.
Trag cu nesat aer in piept. Zambesc. Mereu te-am simtit asa. Sti tu, bibi. Ignor ceasul, timpul tarziu, telefoanele care suna. Reusesc sa ignor absolut orice, mai putin prezenta ta. Doar o ocolesc refugiat in mirajul noptii.
Vorbesc. Am un fel potincnit de a rosti cuvintele in astfel de momente. E ca si cum le-as mesteca mai bine inainte. E ca si cum le-as pune pe hartie si pentru asta am nevoie de timp. Nu stiu daca spuneam lucruri noi. Poate ca doar le spuneam altfel. Eu adun in cuvintele mele cam toate senzatiile pe care le-am incercat in tot acest timp. E un moment de reculegere?
Lumini multe. Sclipitoare. Unele rosii, alte galbui. Cateva palpaind pe cer. Trec avioane dinspre si inspre Baneasca. Simt ceva uluitor doar urmarindu-le cu privirea. Cred ca e senzatia de eliberare.
Lacul e si el prezent. Mi se pare mai intunecat decat cerul. In acelasi timp, stelele parca se vad mai atragator pe suprafata apei. Exista verdeata acolo, exista promisiunea de aer curat. Poate ca e un pic mai racoare desi aici la inaltime, zapuseala nu mai e insistenta.
26 de grade. Mi se pare mai mult. Sunt incins dar curand incep sa simt atingerea aerului pe piele. Nu e la fel de pregnanta precum atingerea ta. Te strangi undeva la mine in brate si brusc, tacem amandoi. Imi plimb privirea de la blocurile luminate de vis-a-vis la coloanele de masini. Ma refugiez in parc si ma reintorc pe cer. Alt avion. Si stele. Mainile mele nu te parasesc nicio clipa.
Trag cu nesat aer in piept. Zambesc. Mereu te-am simtit asa. Sti tu, bibi. Ignor ceasul, timpul tarziu, telefoanele care suna. Reusesc sa ignor absolut orice, mai putin prezenta ta. Doar o ocolesc refugiat in mirajul noptii.
Vorbesc. Am un fel potincnit de a rosti cuvintele in astfel de momente. E ca si cum le-as mesteca mai bine inainte. E ca si cum le-as pune pe hartie si pentru asta am nevoie de timp. Nu stiu daca spuneam lucruri noi. Poate ca doar le spuneam altfel. Eu adun in cuvintele mele cam toate senzatiile pe care le-am incercat in tot acest timp. E un moment de reculegere?
vineri, 14 august 2009
Alone with the sea
Once there was an old ocean
Where anyone who saw it
Grew old with the sea
So we were terrified of water
And of all the sons and daughters
No one dared to see
On the banks of the coastline
I tracked a bleeding loved one
His blood was mingling
And the saltiest of waters
'cause apparently they faltered
Never again to be seen
So i cry, i tried
I cried, i scry
This old warship has wounds and
It won't sail for nothin'
An old sailor said to me
And i was foolish not to listen
And paid such close conscription
All the lies i believed
"but if you lend me some more labor
And put your name on paper
We just might catch a breeze"
I know now he was not a captain
And because of all my actions
I grow alone with the sea
I have strangely become immune
To the thought of seeing you
And the smell of cheap perfume
With all the liquor i've consumed
There's no more beauty in this world
There's no more beauty in this world
Because i've strangely become immune
To the thought of seeing you
And the smell of cheap perfume
With all the liquor i've consumed
There's no more beauty in this
There's no more beauty in this
There's no more beauty in this world
Because i've strangely become immune
To the thought of seeing you
And the smell of cheap perfume
Is just a ring around the moon
There's no more beauty in this
There's no more beauty in this
There's no more beauty in this world
I try, i cried
I tried, i scry
There's no more beauty in this
There's no more beauty in this
There's no more beauty in this world
Where anyone who saw it
Grew old with the sea
So we were terrified of water
And of all the sons and daughters
No one dared to see
On the banks of the coastline
I tracked a bleeding loved one
His blood was mingling
And the saltiest of waters
'cause apparently they faltered
Never again to be seen
So i cry, i tried
I cried, i scry
This old warship has wounds and
It won't sail for nothin'
An old sailor said to me
And i was foolish not to listen
And paid such close conscription
All the lies i believed
"but if you lend me some more labor
And put your name on paper
We just might catch a breeze"
I know now he was not a captain
And because of all my actions
I grow alone with the sea
I have strangely become immune
To the thought of seeing you
And the smell of cheap perfume
With all the liquor i've consumed
There's no more beauty in this world
There's no more beauty in this world
Because i've strangely become immune
To the thought of seeing you
And the smell of cheap perfume
With all the liquor i've consumed
There's no more beauty in this
There's no more beauty in this
There's no more beauty in this world
Because i've strangely become immune
To the thought of seeing you
And the smell of cheap perfume
Is just a ring around the moon
There's no more beauty in this
There's no more beauty in this
There's no more beauty in this world
I try, i cried
I tried, i scry
There's no more beauty in this
There's no more beauty in this
There's no more beauty in this world
joi, 13 august 2009
marți, 11 august 2009
Fragment II
Aida……Together we will live forever…....
-Şi când te gândeşti că de-abia te-am convins să rămâi acasă cu mine……
Cuvintele îi răsunau în urechi atât de reale, vocea ei era amăgitor de aproape…... Dar ochii lui priveau către un cer de purpură, incapabili să distingă fiindca mintea îi era scufundată în ritmul lent al unei melodii……Together we will live forever…… Îi simţea răsuflarea pe piept, parfumul, mâinile lui o căutau cu nesaţ, o prinse de mijloc şi o trase spre el.
Erau într-un pat moale, scăldându-se în soarele dimineţii şi în cearşafurile albe mirosind a primăvară. Lenevea cu capul în braţele ei, n-ar fi vrut să se mai ridice niciodată.
-Ador melodia asta.
Zâmbetul Aidei……dinţi mici, de un alb sclipitor, o gropiţă haioasă pe obrazul drept şi omniprezentele scântei din ochii de culoarea mării, o mare caldă. Îşi alungă şuviţele de un negru-albăstrui de pe frunte şi se aplecă să îl sărute.
Pământul fierbinte sub el şi un cer sângeriu deasupra. Asta era realitatea lui.
Întinse mâinile căutând-o deşi ştia că nu era colo, nu mai era demult lângă el.
Durerea îi pulsa în trup, nu era doar suferinţă fizică. Era genul de agonie surdă care apăsa cu greutatea a o mie de răni, îl impiedica să se ridice încercând să-l convingă că acolo unde fuseseră muşchi şi oase nu rămăsese decât durere.
Pe Aida o pierduse înainte de asta, de valul de violenţe, de arestare, de nava în picaj…… O pierduse fiindcă fusese prea îndărătnic, prea absorbit de propriile nerozii, prea orb.
-Întotdeauna ai ştiut să cazi în picioare, eşti un norocos incurabil.
Aida îi spusese asta şi nu o dată, avea cu siguranţă dreptate, fusese printre puţinii care-şi păstraseră capul pe umeri după dezastrul de pe Europa iar acum……Dar norocul lui avea un preţ, poate că o parte din acesta îl plătise când o pierduse pe Aida. Când o alungase pe Aida.
Ăsta era adevărul, o gonise de lângă el. Aida încercase să îi reziste o vreme, nu reuşise şi dispăruse în linişte, fără sa-i spună ceva. O vreme nici nu realizaze că ea nu mai era, apoi se urâse pentru asta. Şi când îi percepuse în sfârşit absenţă....Aida plecase cu aerul lui, îl lăsase să se sufoce.
După câteva luni o găsise, dar nu mai era deloc a lui. Era cu un doctoraş simpatic, mai tânar decât ei cu ani buni. Un tip amuzant, o iubea la nebunie şi o trata aşa cum el nu mai reuşise să o facă. Un timp cochetase cu ideea de a face ceva tragic cu această descoperire, un gest teatral, dar planul lui sângeros se scursese sub timp şi uitare.
-Eşti fericită?
Era o întrebare prostească dar nu găsise altceva mai bun de spus. Într-o seară posomorâtă apăruse la uşa ei, îl întâmpinase zâmbind. Doctoraşul îl tratase cu whisky, ca pe un amic vechi, iar el băuse cu sete ascultându-l la fel de întunecat ca şi vremea de afară. Nu ştia cine era el? Ba da, generalul de brigadă Michael Henry Mulryne, unul dintre comandanţii zonali. Şi atât.
Aida îi luase sticla şi-l condusese pe balcon. Spera ca aerul rece să-l trezească, dar asta nu se întâmplase fiindcă el era deja imbatat de prezenţa ei. Înaltă, mlădioasă, cu forme pline, buze cărnoase şi o piele atât de senzuală, numai bună de acoperit cu săruturi. Toate astea fuseseră ale lui dar le pierduse şi căzuse în ridicolul celor dezamăgiţi în dragoste.
-El nu are nici-o vină.
Aida fusese întotdeauna capabilă să recunoască şi să-i tempereze violenţa cultivată cu grijă în el.
-Ştie de noi?
-Da, i-am spus. Nu vreau să încerc să te fac să te simţi mai bine, în seara asta, când m-am trezit cu tine la uşă......Ei bine, ştiu că pe tine cuvintele nu te ajută.
-Se mai poate face ceva?
-Nu poţi scăpa de ceea ce eşti, nici nu trebuie să încerci. Adevărul e că pur şi simplu am obosit să mă lupt cu tine.
-Şi eu am obosit să mă lupt cu mine....murmură el printre buzele uscate.
Nu asta spusese atunci. Plecase şi nu mai privise înapoi. Iar acum, undeva pe planeta aia nenorocită, Aida se afla în mijlocul unui oraş în ruine, înconjurată de o lume nebună, înnebunită de pofta de sânge. Trebuia s-o găsească, trebuia s-o salveze, nimic altceva nu mai conta.
-Şi când te gândeşti că de-abia te-am convins să rămâi acasă cu mine……
Cuvintele îi răsunau în urechi atât de reale, vocea ei era amăgitor de aproape…... Dar ochii lui priveau către un cer de purpură, incapabili să distingă fiindca mintea îi era scufundată în ritmul lent al unei melodii……Together we will live forever…… Îi simţea răsuflarea pe piept, parfumul, mâinile lui o căutau cu nesaţ, o prinse de mijloc şi o trase spre el.
Erau într-un pat moale, scăldându-se în soarele dimineţii şi în cearşafurile albe mirosind a primăvară. Lenevea cu capul în braţele ei, n-ar fi vrut să se mai ridice niciodată.
-Ador melodia asta.
Zâmbetul Aidei……dinţi mici, de un alb sclipitor, o gropiţă haioasă pe obrazul drept şi omniprezentele scântei din ochii de culoarea mării, o mare caldă. Îşi alungă şuviţele de un negru-albăstrui de pe frunte şi se aplecă să îl sărute.
Pământul fierbinte sub el şi un cer sângeriu deasupra. Asta era realitatea lui.
Întinse mâinile căutând-o deşi ştia că nu era colo, nu mai era demult lângă el.
Durerea îi pulsa în trup, nu era doar suferinţă fizică. Era genul de agonie surdă care apăsa cu greutatea a o mie de răni, îl impiedica să se ridice încercând să-l convingă că acolo unde fuseseră muşchi şi oase nu rămăsese decât durere.
Pe Aida o pierduse înainte de asta, de valul de violenţe, de arestare, de nava în picaj…… O pierduse fiindcă fusese prea îndărătnic, prea absorbit de propriile nerozii, prea orb.
-Întotdeauna ai ştiut să cazi în picioare, eşti un norocos incurabil.
Aida îi spusese asta şi nu o dată, avea cu siguranţă dreptate, fusese printre puţinii care-şi păstraseră capul pe umeri după dezastrul de pe Europa iar acum……Dar norocul lui avea un preţ, poate că o parte din acesta îl plătise când o pierduse pe Aida. Când o alungase pe Aida.
Ăsta era adevărul, o gonise de lângă el. Aida încercase să îi reziste o vreme, nu reuşise şi dispăruse în linişte, fără sa-i spună ceva. O vreme nici nu realizaze că ea nu mai era, apoi se urâse pentru asta. Şi când îi percepuse în sfârşit absenţă....Aida plecase cu aerul lui, îl lăsase să se sufoce.
După câteva luni o găsise, dar nu mai era deloc a lui. Era cu un doctoraş simpatic, mai tânar decât ei cu ani buni. Un tip amuzant, o iubea la nebunie şi o trata aşa cum el nu mai reuşise să o facă. Un timp cochetase cu ideea de a face ceva tragic cu această descoperire, un gest teatral, dar planul lui sângeros se scursese sub timp şi uitare.
-Eşti fericită?
Era o întrebare prostească dar nu găsise altceva mai bun de spus. Într-o seară posomorâtă apăruse la uşa ei, îl întâmpinase zâmbind. Doctoraşul îl tratase cu whisky, ca pe un amic vechi, iar el băuse cu sete ascultându-l la fel de întunecat ca şi vremea de afară. Nu ştia cine era el? Ba da, generalul de brigadă Michael Henry Mulryne, unul dintre comandanţii zonali. Şi atât.
Aida îi luase sticla şi-l condusese pe balcon. Spera ca aerul rece să-l trezească, dar asta nu se întâmplase fiindcă el era deja imbatat de prezenţa ei. Înaltă, mlădioasă, cu forme pline, buze cărnoase şi o piele atât de senzuală, numai bună de acoperit cu săruturi. Toate astea fuseseră ale lui dar le pierduse şi căzuse în ridicolul celor dezamăgiţi în dragoste.
-El nu are nici-o vină.
Aida fusese întotdeauna capabilă să recunoască şi să-i tempereze violenţa cultivată cu grijă în el.
-Ştie de noi?
-Da, i-am spus. Nu vreau să încerc să te fac să te simţi mai bine, în seara asta, când m-am trezit cu tine la uşă......Ei bine, ştiu că pe tine cuvintele nu te ajută.
-Se mai poate face ceva?
-Nu poţi scăpa de ceea ce eşti, nici nu trebuie să încerci. Adevărul e că pur şi simplu am obosit să mă lupt cu tine.
-Şi eu am obosit să mă lupt cu mine....murmură el printre buzele uscate.
Nu asta spusese atunci. Plecase şi nu mai privise înapoi. Iar acum, undeva pe planeta aia nenorocită, Aida se afla în mijlocul unui oraş în ruine, înconjurată de o lume nebună, înnebunită de pofta de sânge. Trebuia s-o găsească, trebuia s-o salveze, nimic altceva nu mai conta.
luni, 10 august 2009
Fragment
Oraşul era tăcut în acea dimineaţă. Prea tăcut, până şi păsările din grădina castelului păreau molipsite iar prin uşa balconului pe care nu o închidea niciodată, percepea doar foşnetul discret al vântului prin în materialul vaporos al perdelei.
Întinse cu grijă fardul pe pleoapa dreaptă folosind pensula potrivită. Griul-fumuriu se aşternu imediat, conturându-i cu precizia forma ochiului, desăvârşind urmele lăsate de creionul de-asemenea închis la culoare. Clipi scurt pentru a-şi limpezi imaginea din oglindă şi trecu la următoarea etapa. Umbra era completă.
Îi plăcea camera pe care şi-o alesese. Bineînţeles că mama ei nu fusese de-acord, şi-ar fi dorit să stea împreună, în corpul rezervat oaspeţilor. Iniţial aşa şi fusese dar Aida refuzase să rămână închisă în apartamentele somptuoase. Se plimba, zi de zi, ajungând tot mai departe, mereu însoţită de supraveghetorii săi pretorieni.
Un strat subţire de pudră pentru a acoperi eventualul luciu al pielii....Clipi scurt, ochii reprezentau bijuteria trăsăturilor ei. Cu umbrele care îi plăceau lui atât de mult.
Pretorienii erau tot timpul acolo chiar dacă nu-i vedea mereu. Nu putea ieşi singură din palat dar nici înăuntru ei nu erau departe. Se schimbau destul de des, poate că era o strategie sau poate pur şi simplu era vorba de o corvoadă pe care o făceau cu rândul. Uneori erau drăguţi, blonzii, cu chipuri tinere, alteori duri, aspri. Însă toţi erau reci, inexpresivi, câteodată cu zâmbete palide chinuite probabil de cureluşele coifurilor lor prea strânse. Se ţineau departe, răspundeau scurt şi la obiect, refuzau orice dialog inutil.
Buzele pline.....şi ele îi plăcuseră. Obişnuia să-i acopere spatele cu săruturi, să-i maseze muşchii cu buzele acelea pline, mulţumită să-l simtă vibrând sub atingerea ei. Astăzi avea să poarte un roşu aprins, doar pentru el.
Descoperise camera într-una dintre plimbările ei nocturne. Doi pretorieni o însoţeau de la distanţă. Unul blond şi palid, celălalt negricios şi nervos. Prima dovadă că totuşi aceşti soldaţi erau capabili să simtă disconfortul.
În trecut apartamentul fusese folosit de o prinţesă din Hattia, un oaspete de seamă la curtea Lordului Protector. Acum însă era pustiu, la fel şi celelalte camere de pe nivelul respectiv. Mobila era acoperită cu huse albe de protecţie iar uşa balconului larg era deschisă lăsând să pătrundă o boare plăcută dinspre grădina aflată la două niveluri mai jos. Balconul, frumos lucrat în marmură, era larg şi atrăgător, înţesat de plante care păreau să aibă nevoie urgentă de grija cuiva. Acum asta era una dintre preocupările ei zilnice iar florile o duceau de minune.
Buzele ei erau de un roşu minunat. Culoarea o prindea. Ştia că emanau dorinţă, regret, promisiuni.....nu-i păsa. Aceasta era imaginea sub care alesese să-şi ascundă tristeţea, ura, frica, regretul şi dragostea.
Nu-i fusese uşor să se mute aici. Mama sa se opusese, pretorienii ridicaseră din umeri şi fusese nevoie de apariţia acelui micuţ şi dezgustător prefect, Ryuji, pentru a rezolva problema. Acesta ascultase preocupat, cu trei degete de la mâna dreaptă înfipte în şold, ignorându-i dispreţul evident şi apoi, cu un zâmbet ca o tăietură de sabie, recunoscuse că doleanţa ei nu reprezenta o problemă de securitate. Apoi plecase fluierând stângaci o piesă populară.
Îşi privi din nou chipul în oglindă. Şi zâmbi. Şters, rece, ca şi pretorienii de la uşă. Ştia care era motivul ei dar care era al lor? Ce-l motiva pe prefect, ce-l ţinea atât de ţeapăn pe generalul lui? Să fi fost aceeaşi furie care-l mistuia şi pe Lordul Protector? Fusese Reyn al ei trădătorul atât de înfierat? Nu, imposibil. Nu, nu putea crede asta.
Asta definitivase ruptura dintre ea şi mama sa. Baroneasa se grăbise să-şi trâmbiţeze indignarea şi blama nu o ocolise nici pe ea. Aida nu se simţea datoare să suporte asta şi plecase. Nu-şi mai vorbeau şi nu mai dorea să o vadă, să-i simtă tânguielile şi reproşurile fără rost. Şi culmea, libertatea asta îi era asigurată taman de pretorieni şi de prefectul care-şi făcuse un obicei sinistru din a apărea de niciunde taman când ele două se certau. Bărbatul, cu veşnica lui tăietură de zâmbet imprimată pe chip, se oprea, le întreba ceva şi apoi pleca lăsându-o pe baroneasă aproape leşinată de spaimă. Aida profita pentru a dispărea cu gărzile ei pretoriene cu tot.
Astăzi avea să poarte haine lejere. Vroia să meargă în oraş, să se plimbe prin târg, să bea o cafea pe o terasă şi să privească la oameni. Un kiomono uşor din mătase cobalt, strâns pe corp şi o mantie răcoroasă.
Aida nu se care era motivul din spatele venirii lor în Eidal. Oricât de mult ar fi agreat lady Milla prezenţa lor, era clar că totul era doar o saradă, o altă piesă din complicatul joc pe care Pretorianul în juca. O bucăţică din viziunea generalului prvivind controlul şi securitatea, viziune în care baronul juca un rol important. Şi chiar dacă baroneasa nu ezita să încerce să profite de prezenţa lor aici, Aidei nu-i scăpa faptul că fuseseră reduse la statutul de pioni ai generalului Moxica. Dar nu putea face nimic în privinţa asta, nu-i mai rămânea decât să profite la rândul ei.
Ştia că atitudinea ei îi inducea cerberii în eroare. Nu se putea însela, Ryuji roia în jurul ei iar ciracii săi îşi notau tot ce făcea, cu cine se întalnea, ce cafea bea şi ce machiaj prefera. Fără îndoială că erau puşi în gardă de faptul că trecuse de la doliul ostentativ la ţinutele graţioase şi la un comportament mai relaxat. Era bine că n-o înţelegeau, nici nu se aştepta să facă din moment ce propria mamă nu avea idee despre ce se întâmpla cu ea.
Cât desprea ea......Se ascundea în aerul proaspăt din grădină. Bea cafea, privea oamenii, se bucura de trăirile lor şi încerca să umple un gol ce nu putea fi acoperit. Dar, în timp, devenise conştientă că EL nu o părăsise niciodată, că era mereu cu ea şi că de câte ori întorcea capul, i se părea natural să-l răzească. Chiar dacă ochii ei nu-l întâlneau niciodată, nu putea scăpa de senzaţia că era totuşi acolo. Aşa că era convinsă că trebuia să-l aştepte.
Nu-şi făcea iluzii. Reyn fusese executat, pretorienii se lăudaseră cu asta şi trebuia să fie adevărat. Dar ceva din ea nu putea accepta această realitate. Aşa că se lăsa dusă de val înţelegând de ce fiecare zi ajunsese să fie o experienţă bogată în senzaţii. Se simţea mai puternică, durerea încă exista dar reuşise s-o canalizeze...culmea, în speranţă.
Îşi zâmbi. Era frumoasă, ştia asta, o văzuse nu în oglindă ci în ochii lui. Majoritatea oamenilor considerau dragostea şi iubirea sinonime. Nu şi ea. Diferenţele nu era mari, dar erau foarte personale. Iubirea cu siguranţă se situa pe o treaptă superioară pentru că presupunea un cumul de trăiri şi sentimente. Onoare, credinţă, încredere, sinceritate- iubirea era demnă mai degrabă de o relaţie cu Dumnezeu. Dragostea în schimb era acea traăre euforică, acea stare de spirit născută din orientarea către altcineva a sentimentelor păstrate de ea pentru eul interior. Cea mai pură manifestare de nebunie ce sfidează natura, atât de puternică încât conştiinţa de rasă şi instinctele de supravieţuire ajungeau să fie incalcate cu totul iar ea văzuse îl el o parte integrantă din fiinţa ei. Separarea de aceasta parte era un chin îngrozitor cu un efect pe care puţine leacuri îl puteau remedia. Aşa învăţase practic că dragostea fara de iubire inseamna doar o doză de nebunie cu aromă de drog.....şi cât de departe putea ajunge cineva capabil să le trăiască pe amândouă dar şi mai important, capabil să le recunoască ca atare. Îl iubise pe Reyn al ei. Îl Iubea pe Reyn al ei.
Ieşi pe balcon buxurându-se de razele călduţe alea soarelui şi de adierea plăcută şi înmiresmată. Închise ochii şi cu pleoapele pline de razele de lumină, începu să-i vadă chipul.
Întinse cu grijă fardul pe pleoapa dreaptă folosind pensula potrivită. Griul-fumuriu se aşternu imediat, conturându-i cu precizia forma ochiului, desăvârşind urmele lăsate de creionul de-asemenea închis la culoare. Clipi scurt pentru a-şi limpezi imaginea din oglindă şi trecu la următoarea etapa. Umbra era completă.
Îi plăcea camera pe care şi-o alesese. Bineînţeles că mama ei nu fusese de-acord, şi-ar fi dorit să stea împreună, în corpul rezervat oaspeţilor. Iniţial aşa şi fusese dar Aida refuzase să rămână închisă în apartamentele somptuoase. Se plimba, zi de zi, ajungând tot mai departe, mereu însoţită de supraveghetorii săi pretorieni.
Un strat subţire de pudră pentru a acoperi eventualul luciu al pielii....Clipi scurt, ochii reprezentau bijuteria trăsăturilor ei. Cu umbrele care îi plăceau lui atât de mult.
Pretorienii erau tot timpul acolo chiar dacă nu-i vedea mereu. Nu putea ieşi singură din palat dar nici înăuntru ei nu erau departe. Se schimbau destul de des, poate că era o strategie sau poate pur şi simplu era vorba de o corvoadă pe care o făceau cu rândul. Uneori erau drăguţi, blonzii, cu chipuri tinere, alteori duri, aspri. Însă toţi erau reci, inexpresivi, câteodată cu zâmbete palide chinuite probabil de cureluşele coifurilor lor prea strânse. Se ţineau departe, răspundeau scurt şi la obiect, refuzau orice dialog inutil.
Buzele pline.....şi ele îi plăcuseră. Obişnuia să-i acopere spatele cu săruturi, să-i maseze muşchii cu buzele acelea pline, mulţumită să-l simtă vibrând sub atingerea ei. Astăzi avea să poarte un roşu aprins, doar pentru el.
Descoperise camera într-una dintre plimbările ei nocturne. Doi pretorieni o însoţeau de la distanţă. Unul blond şi palid, celălalt negricios şi nervos. Prima dovadă că totuşi aceşti soldaţi erau capabili să simtă disconfortul.
În trecut apartamentul fusese folosit de o prinţesă din Hattia, un oaspete de seamă la curtea Lordului Protector. Acum însă era pustiu, la fel şi celelalte camere de pe nivelul respectiv. Mobila era acoperită cu huse albe de protecţie iar uşa balconului larg era deschisă lăsând să pătrundă o boare plăcută dinspre grădina aflată la două niveluri mai jos. Balconul, frumos lucrat în marmură, era larg şi atrăgător, înţesat de plante care păreau să aibă nevoie urgentă de grija cuiva. Acum asta era una dintre preocupările ei zilnice iar florile o duceau de minune.
Buzele ei erau de un roşu minunat. Culoarea o prindea. Ştia că emanau dorinţă, regret, promisiuni.....nu-i păsa. Aceasta era imaginea sub care alesese să-şi ascundă tristeţea, ura, frica, regretul şi dragostea.
Nu-i fusese uşor să se mute aici. Mama sa se opusese, pretorienii ridicaseră din umeri şi fusese nevoie de apariţia acelui micuţ şi dezgustător prefect, Ryuji, pentru a rezolva problema. Acesta ascultase preocupat, cu trei degete de la mâna dreaptă înfipte în şold, ignorându-i dispreţul evident şi apoi, cu un zâmbet ca o tăietură de sabie, recunoscuse că doleanţa ei nu reprezenta o problemă de securitate. Apoi plecase fluierând stângaci o piesă populară.
Îşi privi din nou chipul în oglindă. Şi zâmbi. Şters, rece, ca şi pretorienii de la uşă. Ştia care era motivul ei dar care era al lor? Ce-l motiva pe prefect, ce-l ţinea atât de ţeapăn pe generalul lui? Să fi fost aceeaşi furie care-l mistuia şi pe Lordul Protector? Fusese Reyn al ei trădătorul atât de înfierat? Nu, imposibil. Nu, nu putea crede asta.
Asta definitivase ruptura dintre ea şi mama sa. Baroneasa se grăbise să-şi trâmbiţeze indignarea şi blama nu o ocolise nici pe ea. Aida nu se simţea datoare să suporte asta şi plecase. Nu-şi mai vorbeau şi nu mai dorea să o vadă, să-i simtă tânguielile şi reproşurile fără rost. Şi culmea, libertatea asta îi era asigurată taman de pretorieni şi de prefectul care-şi făcuse un obicei sinistru din a apărea de niciunde taman când ele două se certau. Bărbatul, cu veşnica lui tăietură de zâmbet imprimată pe chip, se oprea, le întreba ceva şi apoi pleca lăsându-o pe baroneasă aproape leşinată de spaimă. Aida profita pentru a dispărea cu gărzile ei pretoriene cu tot.
Astăzi avea să poarte haine lejere. Vroia să meargă în oraş, să se plimbe prin târg, să bea o cafea pe o terasă şi să privească la oameni. Un kiomono uşor din mătase cobalt, strâns pe corp şi o mantie răcoroasă.
Aida nu se care era motivul din spatele venirii lor în Eidal. Oricât de mult ar fi agreat lady Milla prezenţa lor, era clar că totul era doar o saradă, o altă piesă din complicatul joc pe care Pretorianul în juca. O bucăţică din viziunea generalului prvivind controlul şi securitatea, viziune în care baronul juca un rol important. Şi chiar dacă baroneasa nu ezita să încerce să profite de prezenţa lor aici, Aidei nu-i scăpa faptul că fuseseră reduse la statutul de pioni ai generalului Moxica. Dar nu putea face nimic în privinţa asta, nu-i mai rămânea decât să profite la rândul ei.
Ştia că atitudinea ei îi inducea cerberii în eroare. Nu se putea însela, Ryuji roia în jurul ei iar ciracii săi îşi notau tot ce făcea, cu cine se întalnea, ce cafea bea şi ce machiaj prefera. Fără îndoială că erau puşi în gardă de faptul că trecuse de la doliul ostentativ la ţinutele graţioase şi la un comportament mai relaxat. Era bine că n-o înţelegeau, nici nu se aştepta să facă din moment ce propria mamă nu avea idee despre ce se întâmpla cu ea.
Cât desprea ea......Se ascundea în aerul proaspăt din grădină. Bea cafea, privea oamenii, se bucura de trăirile lor şi încerca să umple un gol ce nu putea fi acoperit. Dar, în timp, devenise conştientă că EL nu o părăsise niciodată, că era mereu cu ea şi că de câte ori întorcea capul, i se părea natural să-l răzească. Chiar dacă ochii ei nu-l întâlneau niciodată, nu putea scăpa de senzaţia că era totuşi acolo. Aşa că era convinsă că trebuia să-l aştepte.
Nu-şi făcea iluzii. Reyn fusese executat, pretorienii se lăudaseră cu asta şi trebuia să fie adevărat. Dar ceva din ea nu putea accepta această realitate. Aşa că se lăsa dusă de val înţelegând de ce fiecare zi ajunsese să fie o experienţă bogată în senzaţii. Se simţea mai puternică, durerea încă exista dar reuşise s-o canalizeze...culmea, în speranţă.
Îşi zâmbi. Era frumoasă, ştia asta, o văzuse nu în oglindă ci în ochii lui. Majoritatea oamenilor considerau dragostea şi iubirea sinonime. Nu şi ea. Diferenţele nu era mari, dar erau foarte personale. Iubirea cu siguranţă se situa pe o treaptă superioară pentru că presupunea un cumul de trăiri şi sentimente. Onoare, credinţă, încredere, sinceritate- iubirea era demnă mai degrabă de o relaţie cu Dumnezeu. Dragostea în schimb era acea traăre euforică, acea stare de spirit născută din orientarea către altcineva a sentimentelor păstrate de ea pentru eul interior. Cea mai pură manifestare de nebunie ce sfidează natura, atât de puternică încât conştiinţa de rasă şi instinctele de supravieţuire ajungeau să fie incalcate cu totul iar ea văzuse îl el o parte integrantă din fiinţa ei. Separarea de aceasta parte era un chin îngrozitor cu un efect pe care puţine leacuri îl puteau remedia. Aşa învăţase practic că dragostea fara de iubire inseamna doar o doză de nebunie cu aromă de drog.....şi cât de departe putea ajunge cineva capabil să le trăiască pe amândouă dar şi mai important, capabil să le recunoască ca atare. Îl iubise pe Reyn al ei. Îl Iubea pe Reyn al ei.
Ieşi pe balcon buxurându-se de razele călduţe alea soarelui şi de adierea plăcută şi înmiresmată. Închise ochii şi cu pleoapele pline de razele de lumină, începu să-i vadă chipul.
vineri, 7 august 2009
O pagina din jurnal......
E 11 si 25. Nu, nu e ora fixa. Gandurile mele alearga aiurea. Undeva, departe, e un meci de fotbal. Steaua bate niste scotieni. Irelevant. Mi-e cald. Am burta plina cu pepene si o senzatie neplacuta de umezeala pe gat. Parul mi s-a lipit pe la ceafa si pe la tample. Afara a plouat, ar trebui sa fie mai racoare. E doar zapuseala. Liniste? Nu, e o pisica undeva pe afara. Miorlaie de la caldura sau e in calduri? Naiba stie. E departe.
Gandurile mele alearga aiurea.....E un obicei. E un reflex. E o stare de fapt. O zi...o alta zi. Coordonate aproape identice. Caldura. Iritare. Presiune. Ganduri aiurea. Te misti masinal. Din deprinderi. Actionezi reflex. Din deprinderi. Pari prins intr-o bucla ce se repeta la nesfarsit. Da, evenimentele sunt diferite. Parca. Nu stiu si asta pentru ca deprinderile mele ma obliga la aceleasi gesturi. Actionez pe categorii. Minte, inima, trup. Rece. Cald. Cand asa, cand asa.
Gandurile mele alearga pe o pagina.....cuvintele mele vin dar nu au noima. Sunt prins undeva la limita propriei perceptii. Si sunt prins in tine. Ce surpriza.
Am in fata un jurnal. E al meu. L-am rupt de atatea ori doar pentru a-l lipi la loc. Nu, nu e pe hartie. Si nici pe calculator. E un jurnal reluat de cate ori l-am abandonat. In el scriu atunci cand cuvintele nu pot prinde contur pe foaie. Asta se intampla des. Cel putin in ultima vreme....
Here i am still tangled up in you. How long.....Nu stiu cat va fi. Dar stiu cat a fost asa. Intr-un fel cred ca sunt prins inca dinainte de a realiza asta. Cu foarte mult inainte. Asa cred ca m-am trezit intr-o dimineata. Asa scrie in jurnalul meu.
Gandurile mele.....
Se aseaza intr-o ordine. De fiecare data, la sfarsitul unei zile. I-au forma unor pagini invizibile. Pentru ca maine ele vor fi altele. Sper. Pentru ca acum gandurile mele sunt....ar trebui sa fie altfel. Eu ar trebui sa fiu altfel. 3 parti calcul rece, o parte simtire. Dar acum e invers. Si asta e....se lasa cu alte ganduri.
E 11:35. Scriu de 10 minute? Da, si ascult melodia asta pierduta printre filele jurnalului meu. Ai zice ca fiecare melodie din lista mea e facuta din amintiri. Din trairi. Unele dintre ele pozitive. Altele opuse pozitivului. E dat pe shuffle, prin urmare poate pica orice. De ce scriu la ora 11:35? Pentru ca gandurile mele zboara aiurea.....De la mine la tine si inapoi.
Nu sunt bine. Nu sunt nici rau. Nu sunt....nicicum, sunt intre stari. Sunt obosit. Oscilez printre ganduri pierdute aiurea. Si caut o pagina din jurnalul tau. Una in care sa ma regasesc. In schimb, aleg o imagine. Marea pe inserat. Nu stiu de ce m-a atrage marea atat de tare. Marea pe care am pozat-o eu. Marea pe care o pastrez cu mine alaturi de tine. Intre paginile jurnalului mei.
Degetele imi sunt umede. Neglijent, mi le-am trecut prin par. Aceasta stare de iritare pare concretizarea unei trairi. E doar de moment? Nu. Persista. Insista. Un gand inspid: maine e o alta zi. Aceleasi coordonate. Aceleasi raspunsuri. Nimic nu sta pe loc, totul merge inainte. Chiar si eu. Mai ales eu. Si eu tot caut pagina aia. Cu infrigurare. Cu nesat. Cu speranta.
joi, 6 august 2009
Got jealous
If I don't get outta here
I'm gonna kill someone
I got a single fear
I think someone will come
Just to put me away,
Into a cage,
Where I never would see the sun..
If you don't get outta here
I'm gonna kill someone
I think he's been in your room
For way too damn long
I want him outta here,
Before I kill someone
So he never could see the sun..
On a full moon night everything was goin' fine
I was doin' me some lines until I gripped my knife
Then I wanted his eyes more than she wanted his eyes
So he never could see the sun
Then all I could see,
Was someone other than me holding you(I think I got jealous)
Then you my love could be left to prove(I think I got jealous)
It's the worst thing I'd ever do
'Cause I knew his face before he ran away(I think I got jealous)
Another full moon night, everything was goin' fine
I was doin' me some lines and then I took a little ride
And with a little reason, I dragged me into beleivin'
I should finish what I'd begun..
Now all I could see
Is someone else but me holding you(I think I got jealous)
When all I can see, all I could see
Was someone holding you, holding you(I think I got jealous)
It's the worst thing that I could do(I think I got jealous)
'Cause I knew(I think I got jealous)
I knew(I think I got jealous)
That controlling you(I think I got jealous)
It's the worst thing that you cold do(I think I got jealous)
'Cause you knew(I think I got jealous)
You knew(I think I got jealous)
Will you let me know, if you let me go
My love, my love
So will you let me know, when you let me go
My love, my love
Will you let me know, when you let me go
My love, oh my love
How will you let me know, when you let me go
My love, my love
Hey you(I think I got jealous), you're everything to me
Oh you(I think I got jealous), you're everything to me
Yeah you(I think I got jealous), worth everything to me
Yeah you(I think I got jealous), you're everything to me
Yeah you(I think I got jealous), you're everything to me
YeaH you(I think I got jealous), mean everything to me
Oh will you let me know(I think I got jealous), if you let me go
My love
You're everything to me..
I'm gonna kill someone
I got a single fear
I think someone will come
Just to put me away,
Into a cage,
Where I never would see the sun..
If you don't get outta here
I'm gonna kill someone
I think he's been in your room
For way too damn long
I want him outta here,
Before I kill someone
So he never could see the sun..
On a full moon night everything was goin' fine
I was doin' me some lines until I gripped my knife
Then I wanted his eyes more than she wanted his eyes
So he never could see the sun
Then all I could see,
Was someone other than me holding you(I think I got jealous)
Then you my love could be left to prove(I think I got jealous)
It's the worst thing I'd ever do
'Cause I knew his face before he ran away(I think I got jealous)
Another full moon night, everything was goin' fine
I was doin' me some lines and then I took a little ride
And with a little reason, I dragged me into beleivin'
I should finish what I'd begun..
Now all I could see
Is someone else but me holding you(I think I got jealous)
When all I can see, all I could see
Was someone holding you, holding you(I think I got jealous)
It's the worst thing that I could do(I think I got jealous)
'Cause I knew(I think I got jealous)
I knew(I think I got jealous)
That controlling you(I think I got jealous)
It's the worst thing that you cold do(I think I got jealous)
'Cause you knew(I think I got jealous)
You knew(I think I got jealous)
Will you let me know, if you let me go
My love, my love
So will you let me know, when you let me go
My love, my love
Will you let me know, when you let me go
My love, oh my love
How will you let me know, when you let me go
My love, my love
Hey you(I think I got jealous), you're everything to me
Oh you(I think I got jealous), you're everything to me
Yeah you(I think I got jealous), worth everything to me
Yeah you(I think I got jealous), you're everything to me
Yeah you(I think I got jealous), you're everything to me
YeaH you(I think I got jealous), mean everything to me
Oh will you let me know(I think I got jealous), if you let me go
My love
You're everything to me..
marți, 4 august 2009
4 ianuarie
"Nu cred ca o sa-ti placa asta."
M-am strambat, prea multe fraze incepeau asa. Cum naiba sa-mi placa ceva atunci cand ma avertizezi din start ca n-o sa-mi placa? Numai ca asta mi-a placut, macar pentru faptul ca puteam sa te surprind. Stiam ca o sa te surprind si mai tare asa ca.....
Un ochi critic.
"Unde naiba pleaca asta asa?"
"Are intalnire."
De fapt n-aveam, era o sesiune de shopping urmata de o cafea. Cu termen limita si promisiuni de restrictionare. Habar n-aveam ca asa o sa fie dar nu-mi pasa, umblasem o luna dupa sansa asta. Pentru ca era o sansa fireasca. Un deznodamant normal pentru tine. Si tu? Tu, habar n-am ce gandeai dar banuiam ca planuiai sa-mi faci vant. Si....
M-am prezentat la datorie. Cu jumatate de ora mai devreme. Si....surpriza. Erai deja acolo. Privind cu un aer critic telefonul de pe ceas. Hm....cred ca e invers. Critic...
"Ai intaziat".
Mi-am scos castile din urechi si am zambit timid. Ti-am pupat mana.....hehe....da, chiar am facut-o.....
"Hai sa mergem".
Usor critica, foarte mult amuzata de gest.
"N-am intarziat, am sosit mai devreme".
Scarile rulau sub noi.
"Unde mergem?"
"....."."Nu stam mult la cafea, cel mult o ora, mai am si alte chestii de facut."
"Ok".
Ce nu eram? Cam tot ce sunt acum. Chiar si asa, am stat patru ore la o cafea. Capuccino vienez, limonada, pepsi light. Si niste biscuiti parca. O esarfa. Eu rosind. Da da, rosind, ca un pusti de 14 ani. Ras in cap, cu vreo 10 kile mai mult decat acum, la palton si cizme. Ferches rau. Si sorbind cuvinte. Si tesand panze tot din cuvinte.
Au trecut 8 luni de-atunci. Iti mai amintesti?
M-am strambat, prea multe fraze incepeau asa. Cum naiba sa-mi placa ceva atunci cand ma avertizezi din start ca n-o sa-mi placa? Numai ca asta mi-a placut, macar pentru faptul ca puteam sa te surprind. Stiam ca o sa te surprind si mai tare asa ca.....
Un ochi critic.
"Unde naiba pleaca asta asa?"
"Are intalnire."
De fapt n-aveam, era o sesiune de shopping urmata de o cafea. Cu termen limita si promisiuni de restrictionare. Habar n-aveam ca asa o sa fie dar nu-mi pasa, umblasem o luna dupa sansa asta. Pentru ca era o sansa fireasca. Un deznodamant normal pentru tine. Si tu? Tu, habar n-am ce gandeai dar banuiam ca planuiai sa-mi faci vant. Si....
M-am prezentat la datorie. Cu jumatate de ora mai devreme. Si....surpriza. Erai deja acolo. Privind cu un aer critic telefonul de pe ceas. Hm....cred ca e invers. Critic...
"Ai intaziat".
Mi-am scos castile din urechi si am zambit timid. Ti-am pupat mana.....hehe....da, chiar am facut-o.....
"Hai sa mergem".
Usor critica, foarte mult amuzata de gest.
"N-am intarziat, am sosit mai devreme".
Scarile rulau sub noi.
"Unde mergem?"
"....."."Nu stam mult la cafea, cel mult o ora, mai am si alte chestii de facut."
"Ok".
Ce nu eram? Cam tot ce sunt acum. Chiar si asa, am stat patru ore la o cafea. Capuccino vienez, limonada, pepsi light. Si niste biscuiti parca. O esarfa. Eu rosind. Da da, rosind, ca un pusti de 14 ani. Ras in cap, cu vreo 10 kile mai mult decat acum, la palton si cizme. Ferches rau. Si sorbind cuvinte. Si tesand panze tot din cuvinte.
Au trecut 8 luni de-atunci. Iti mai amintesti?
luni, 3 august 2009
Abonați-vă la:
Postări (Atom)