Suprafata alba a panzei ma enerveaza. Ma sfideaza. Stiu ca am intins culori pe ea, si nu o data. Stiu ca mai intai am asternut un fond intunecat pe care l-am colorat cat mai tipator cu putinta. Si totusi, de fiecare data cand revin, panza e ca noua.
Stiu de ce e asa. Nu sunt pe panza mea. Aceasta panza pe care o tin sub ochi este pe panza altcuiva. Apartin de un alt creator, unul care-mi sterge panza cu aceeasi migala cu care eu o creez.
Totul trebuie privit in cercuri concentrice. Din ce in ce mai largi, ele domina baza si pe cel menit sa picteze panza din primul cerc. Este una dintre primele lectii pe care le-am invatat, cea a schimbului echivalent. Totul se plateste, cu atat mai mult greselile mele. Asemeni unor vopsele vascoase, greselile raman ascunse in panza, care desi alba, are doua fete. Iar pe cealalata fata, gasesc mereu amalgamul sumei de fapte comise.
Fata alba este singuratatea mea. E un fagas vechi si totusi mereu nou. Am pasii foarte sovaitori aici. E ca si cum as simti coltii capcanei la fiecare pas. O capcana pe care mi-ai poruncit-o singur. Si ce capcana mai perfida decat aceea pusa in mana altcuiva? Si momeala? Ah da, teama. Si efectul? Ah da, mereu acelasi. Pierdere.
Viata asta e un vis tesut in panza. Dar in visele mele, intr-un fel sau altul, ies la suprafata.
Imi rad in barba de panza mea. Mi-a disparut orice urma de maiestrie.
