Îşi simţi degetele ca şi cum nu ar fi fost ale lui. Şi le mişcă prin faţa ochilor pentru a se conving că o putea face. Erau înnegrite de fum şi unul dintre ele era zdrobit. Dar durerea nu exista nici ea, totul se estompa lovindu-se de barajul ce-i bloca o parte din minte. Conştiinţa de sine....şi încă ceva.
Fenrir era acolo. Răsucise la loc tronul Protectorului şi, cu spatele la portretul bunicului său, stătea pe jilţul din aur. Avea ochii închişi şi braţele prăbuşite pe lângă tron. Piciorul drept îi alunecase în jos, părea că doarme adânc. Respiraţia lui era calmă dar ceva din interior îi făceau pleoapele să se zbată uşor.
Moxica încercă să se ridice. Nu reuşi, era încă prea zdrobit deşi....Puţine raze de lumină mai pătrundeau prin luminator dând o reverberaţie argintie aerului încărcat de toxine. Asta însemna că fusese inconştient suficient timp cât să înceapă să se vindece. De ce nu reuşea?
Ochii lui Reyn se deschiseră şi-l fixară necruţători. Era ceva în albastrul lor metalic, ceva cunoscut.....O urmă de zâmbet îi trecu peste buze. Plonjă.
Aerul era rece, un sfârşit târziu de toamnă. Ziua se transformase în penumbră. Simţea sub tălpile groase ale bocancilor lipiciul asfaltului umed din care paşii răsunau şters.
Trecu cu mâinile în buzunare pe strada îngustă, ferecată de clădiri. Trecu printre porumbeii hrăniţi de o bătrână. Undeva, în dreapta, o fântână arunca apă cu un efort slab. Din apă răzbăteau raze multicolore de lumină şi porumbeii trecură prin ele aşezându-se pe pereţii cu înşuruiri de forme gri, pătate de găinaţ. Bătrâna îl privi lipsită de emoţii iar el trecu călcând grăunţele.
Cunoştea localul, venea des aici. Acum, cu pieptul apăsat de greutatea armei pe care o ascundea sub haină, se simţea şi mai atras de el. Ar fi fost un loc de pornire ca oricare altul.
Cafeneaua cu geamuri mari era aproape pustie. Barul prelung, înşirat paralel cu una dintre laturile acoperită de sticlă, era încărcat. O parte dintre recipientele cu băuturi îşi găsise loc pe rafturile din spate, multicolore. O muzică lentă, în surdină, răsuna prin toate colţurile. Se aşeză la una dintre mesele mici, cu două locuri, chiar lângă intrare. Fotoliile înalte, comode, acoperite cu imitaţie de piele albă şi neagră, îl îmbiau la relaxare. Nu putea refuza. Îşi aprinse o ţigare maronie, mototolită prin buzunar, şi-şi ţuguie buzele eliberând cerculeţe de fum.
O fată se postă lângă el cu un meniu. Tânără, micuţă de statură, cu şolduri late şi o strungăreaţă ce-i dădea culoare zâmbetului, avea părul blond cenuşiu, prins într-o coadă.
-O bere....şi un whisky te rog, ceru el dar o prinse imediat de mână.
Forţă un zâmbet propriu, îl ştia, era larg, aproape că-i străbătea chipul de la o ureche la alta.
-Doar un cappucino.
-Sigur.
Se uită înainte aşteptând cafeaua. Aici cafeaua era bună dar serviciul cam lăsa de dorit. Totuşi lumina interioară, cernită spre roşu, avea ceva familiar, atrăgător. Era genul de loc în care erau şoptite secrete. Genul de loc unde el se simţea stingher totuşi. Divizat, ca întotdeauna.
Cei doi de la geam făcuseră o pauză. Ea, cu spatele la suprafaţa transparentă, tolănită într-un fotoliu cu piele albă, îl privise scurt, doar o secundă. Înregistrase repede chipul rotund, cu gură mică, nas acvilian şi ochi umbriţi de sprâncenele prea dese. Avea părul tuns scurt şi zbârlit de ploaie. Purta haine negre, largi iar ţigara stâlcită dădea un aer ciudat trăsăturilor înnăsprite de barba neîngrijită.
-Nu ştiu de ce tot revin.
Bărbatul din faţa ei se uită prin geam, dincolo de chipul ei. Părea că e în căutarea a ceva pe strada luminată palid. Peste drum se zăreau contururile unei biserici cu turle îngemănate marcate cu cruci duble.
-Nu ştiu de ce tot încerc. Ştii de câte ori am trecut pe-aici căutându-te?
-Ai fi putut să mă suni. Ştii unde să dai de mine.
Ţigara sa sfârâi şi el pierdu vocile celor doi scufundate prin muzica lentă. Ea era mică de statură, cu trăsături ca de spiriduş. Nu avea mai mult de 30 de ani dar ceva îi estompa aura normală de tinereţe. Ochii lui luceau sintetic în geam-proteze optice.
-Poate că nu mi-ai fi răspuns oricum.
-Poate....
Chipul ei rotund părea o oglindă pe care se perindau sentimente contradictorii. Avea bărbia ştearsă şi pomeţii uşor proeminenţi iar ochii căprui sau negri, nu putea fi sigur, erau prea mari, la fel ca şi fruntea cam bombată. Gura, şi ea tot mare, cu buza de jos mai groasă decât cea de sus, se strâmba des dar ochii ei deveneau altfel în acele momente.
-A trecut mult timp de când ne-am văzut.
-Şi-mi tot aminteşti asta. De ce?
Purta haine închise la culoare: o fustă groasă, până peste genunchi şi un pulovăr pe gât, gri închis. Cizmele ei fără toc erau murdare.
-Nu m-ai înţeles atunci, ce te face să crezi că m-ai înţelege acum?
Trase din ţigara stinsă şi mestecă în cafeaua care-i fusese strecurată pe masă. Arma îl apăsa dureros.
-Nu vreau să ne certăm din nou. Maria, încă te iubesc.
-Sasha, ştiu asta. Iar tu ştii că nu e adevărat.
-Cum....
Bărbatul râse.
-E un non-sens, nu crezi?
-Nu, deloc.
Maria râse iar el o găsi schimbată, aproape că nici nu o mai recunoştea. Bărbatul cu chipul rotund pe care-l privise în geam avea o armă la el. Ceva din privirea sa spunea că era tentat s-o folosească chiar acolo. Se încordă ştiind totuşi că nu încă.
-Viaţa noastră a continuat. A trecut mult timp de-atunci, te cunosc, nu ai fi putut rămâne încastrat în trecut, chiar şi dacă ai fi încercat.
-Încastrat......cine crezi tu că foloseşte asemenea cuvinte Maria? Ce rost au ele? Ah da, sunt expresii de scriitor. Am uitat.
-Nu există expresii de scriitor Sasha, ci doar cuvinte mâzgălite pe o foaie de hârtie.
-Care fac un om, aşa-i? N-am uitat asta. Tu construieşti lumi imaginare. Cum ne-ai descrie pe noi?
-Ce te face să crezi că nu am făcut-o deja?
-Oh, sunt convins de asta.
-Sasha, te rog.
Bău din ceaşca mare de cappucino. O umbră de spumă îi rămase pe buza superioară iar ea o linse în timp ce el zâmbi îngăduitor. Încercă să-i prindă palmele în ale sale dar Maria strânse de ceaşcă şi se încruntă.
-Ştii, am citit una dintre poveştile tale publicate.
Maria nu spuse nimic.
-Am învăţat-o pe de rost.
-Cum?
-E uşor, e vorba de Creaţie. Am învăţat-o pe de rost, repetă el şi-i dădu glas.
Ea îl ascultă cu ochii agitându-se în căutarea unor semne camuflate cu grijă de una dintre măştile lui din totdeauna. Înţelegea el oare ce făcea? Bărbatul cu ţigara nouă asculta şi el sorbind parcă cuvintele lui Sasha odată cu cafeaua cu friscă.
„Umezi aţa şi o strecură neîndemânatic prin urechile acului după mai multe încercări. Se vedea că nu era obijnuit cu o astfel de operaţie dar totuşi nu avea încotro. Trecu acul prin găurile nasturelui şi începu să repete cursele tremurătoare. Ca un făcut, becul şi aşa chior începu să clipească.
Mormăi ceva şi fixă lampa ursuz de parcă asta ar fi fost singura soluţie la care se putea gândi. Cu umbrele dansându-i în jur, îşi examină “opera”. Nu părea să-i pese cum arăta, era doar mulţumit de faptul că nasturele maroniu stătea la locul lui. Trase de căteva ori pentru a se convinge de asta după care, cu un oftat prelung, puse haina pe spătarul scaunului. Repoziţionă lampa şi netezi coala de hărtie pătată trei sferturi cu urmele de cerneală ale unei scrieri prea puţin îngrijite. Scria aşa cum arăta, dezordonat, lipsit de strălucire. Şi părea că ştie asta aşa că Nefireasca Creatură găsea acest lucru foarte interesant. De ce persevera în banal, în lipsa de finalitate? De ce nu lăsa totul baltă? Nu ştia şi avea de gând să afle, practic ăsta era unul dintre motivele pentru care rămăsese aici. Veşnic cocoţat pe noptiera din spatele biroului, cu aripile scheletice strânse în jurul trupului său descârnat în vârful căruia trona un cap mare cu trăsături schimbătoare triste-amuzate. Ar fi putut opta pentru orice altă înfăţişare dar asta i se părea potrivită pentru numele pe care-l găsea ideal pentru existenţa sa în această lume : Nefireasca Creatură. Numele îi venise natural când îl observase pentru prima dată pe cel ce scria la birou. Cocoşat, târând doua pungi albe după el, neras şi cu părul vâlvoi, umblând parcă mereu în umbră. Doar ochii îl trădau. Ochii ăia care prindeau viaţă de câte ori se aşeza la biroul său jerpelit de timp. Ochii ăia care urmăreau cu o foame de nedescris mâzgăliturile în cerneală albastră.
Asta îl ţinea aici. O altă lume cu alte creaturi cu alte vieţi. Ceva banal. Ca omul său erau mulţi dar ăsta îl fascina şi-şi tot zugrăvea portretul în funcţie de ce-i inspirau scrierile sale insipide pentru cei ce-l citeau. Un creator ratat. Da, aşa-l credeau cei din jur. Banal. Deloc inspirat. Şi totuşi....el persevera. Continua să scrie cu abnegaţie, seară de seară, la capătul unei alte zile terne. Singur, doar el, lampa, stiloul vechi şi teancuri de hârtie mâzgălite şi boţite. Uneori pătate pentru că mânca deasupra lor. El şi cu Nefireasca Creatură care-l umărea cu o fascinaţie pe care nu o mai simţise de mult. El, creatorul atâtor lumi debordând de fantezie, el autorul atâtor scheme universale complicate, el era absorbit de lipsurile unei fiinţe care nici măcar nu-i concepea existenţa.
Cochetase cu ideea de a i se înfăţişa dar renunţase repede, asta nu i-ar fi adus nicio satisfacţie, nici lui şi nici omului. Prefera să stea şi să-i urmărească frământarea absorbind cu nesaţ trăirile şi scrierile ce ajungeau la coş. De ce tot făcea asta? Nu înţelegea. Creaţia era doar o manifestare a haosului fără un rost anume, cum putea o astfel de fiinţă să încerce aşa ceva? În plus lumile lui erau plastice, ireale, inexistente..... şi atât.
O nouă hârtie zbură la coş. Ah tu omule, tu cel ce-ţi trăieşti clipa, tu cel ce alergi după un vis într-o clipă de strălucire, tu cel ce priveşti spre cer cu oroare şi adulaţie deopotrivă, tu…..aruncă stiloul pe birou şi se ridică. Stinse lampa şi se răsuci mormăind nemulţumit. Il dureau oasele, era târziu, Nefireasca Creatură ştia ce urma. Un somn agitat şi multe vise ciudate de care nu avea să-şi mai amintească dimineaţa.
Se opri din drum. Ochii săi fixau ceva în întuneric. Un râset scurt aşa cum Nefireasca Creatură nu mai auzise la el. Se întoarse pe scaun, aprinse lampa şi apucă stiloul. Se uită la hârtia albă şi începu să scrie cu frenezie.
Nefireasca Creatură privi ca de obicei peste umărul său.
“Şi părea că ştie asta aşa că Nefireasca Creatură găsea acest lucru foarte interesant. De ce persevera în banal, în lipsa de finalitate? De ce nu lăsa totul baltă? Nu ştia şi avea de gând să afle, practic ăsta era unul dintre motivele pentru care rămăsese aici. Veşnic cocoţat pe noptiera din spatele biroului, cu aripile scheletice strânse în jurul trupului său descârnat în vârful câruia trona un cap mare cu trăsături schimbătoare triste-amuzate. Ar fi putut opta pentru orice altă înfăţişare dar asta i se părea potrivită pentru numele pe care-l găsea ideal pentru existenţa sa în această lume : Nefireasca Creatură…….»
Nefireasca Creatură se dădu înapoi.
“Nefireasca Creatură se dădu înapoi”.
Cum de ştia? Era imposibil....
“Cum de ştia? Era imposibil....”
Doar dacă....
“Doar dacă....acum înţelegea că este doar o altă parte a creţiei. Altfel cum ar fi putut o minte ca a lui să existe? Cum ar fi putut el să explice modul în care fiinţa lui rezona cu urmele de cerneală înscrise pe o pagină?”
-Sasha….
-Mi-a plăcut Maria. Am înţeles-o.
-Tu şi foarte puţini critici.
Părul negru, cândva atât de moale şi de senzual era acum aproape încreţit şi ars de vopsitul repetat. El o atinse dar ea se trase din nou la o parte. Sasha îşi muscă buza de jos şi şopti ceva.
-A fost o poveste reuşită.
Bărbatul cu chipul rotund aruncă câteva bancnote mototolite pe tejghea. Era un gest teatral, plastic iar el zâmbi cu buzele subţiri formând o linie neregulată.
-Dacă aveam volumul de culegeri la mine v-aş fi cerut un autograf.
-Era o conversaţie privată, mormăi Sasha cu ochii pe mâinile scufundate în pantaloni ale celuilalt.
-Ştiu. Îmi pare rău, o seară faină în continuare.
Bărbatul ieşi iar Sasha răsuflă adânc. Maria nu înţelesese nimic şi nici nu avea de gând să-i spună. Ar fi trebuit să-i explice şi de ce nu avea de gând să facă nimic.
-Toate astea…..nu puteam accepta jumătăţi de măsură Sasha. Şi nici tu.
-Te-ai schimbat de când am ieşit din reactor Maria.
-Eram o copilă Sasha, am făcut alegerile pe care le credeam bune atunci. Dar îţi dai seama cât timp a trecut? Mă sperie că trăieşti tot în trecut. Te-aş fi vrut în viitor ca să ai o şansă să fii fericit.
Maria tresări. De pe strada învinsă de ploaie auzi sunetul grav al unei arme. Rătăcioasă lătră de mai multe ori. Sasha închise ochii. Apoi, sunetul unei explozii crescu exponenţial iar ochii ei se pierdură în lumină. Sasha înţelese că barbatul avea ceva mai mult decât o siomplă armă asupra lui.
Moxica se trezi sub palma lui Reyn care-l ţintuia la pământ.
-Toate astea…..
-Sunt în mintea mea. Le pot accesa, derula, invoca. Pot să mă identific cu toate aceste amintiri ascunse în celulele mele. Sunt şi Maria, şi Sasha şi bărbatul cu ţigara. Sunt şi Nefireasca creatură şi creatorul său. Înţelegi de ce planul meu va reuşi?
-Pentru că tu mâzgăleşti cuvintele.
-Pentru că invoc planşa pe care le ţes. Întocmai ca un păianjen. Dar Moxica, pe planşa ta un alt păianjen şi-a scris cronica iar noi am fost doar pasageri în pânza lui. Poţi alege să rămâi sau să mă însoţeşti.
-Ce ai plantat în mintea mea?
Reyn zâmbi fără vreo urmă de aversiune.
-Seminţele viitorului, generale. Atât.
Nota autorului: puzzle-ul este in sfarsit rezolvat. Si, asa cum ma asteptam, intr-un puzzle se ascunde un altul, care la randul lui pazeste un altul, iar acesta ascunde un puzzle care.....
Alex Puzzle
