Mereu la fel. Aceeasi ora cu putina variatie. Parca si aceleasi fete. Oricum, oricat de frumos ar fi afara in acest sfarsit de noiembrie.....o vreme inselatoare, calda, prea calda. Un cer senin. Prietenos. Apusuri si rasarituri sublime peste un oras....ca toate orasele, impersonal. Retras in carapacea lui. Sugrumat de suvoiul de masini si de oameni ocupati. Prinsi in transa lor de zi cu zi. Cu aer rece, metalic, respirand aburi de carburant, alcool si tutun.
Masina e la fel. Aglomerata. Se taraste anevoie cale de intersectii si opriri lente. Oamenii urca si coboara. Unii vorbesc, altii stau si asteapta. Prea multi ochi goi. Iar eu....eu ma pregatesc de o alta intersectie. Una pe care o trec de atatea ori intr-o saptamana. De cate ori intr-o luna? Dar un an? Nu stiu. Mereu vin din acelasi loc dupa ce am facut aceleasi lucruri. Si....voi continua ca un mic robotel cuminte ranjind la vremelnicia a tot ce cuget. Si ce daca? Pai.....
Mai intai un tipat. Scurt, de femeie. Isteric. Pentru ca e de femeie? Nu, pentru ca e incarcat de spaima. De premonitie. Camionul goneste prin intersectie urland din toate pistoanele. La volan o mogaldeata se invarte haotic peste comenzile scapate de sub control. N-are niciun gand sa opreasca, nici el si nici masina. Inregistrez impactul mut. Vine direct spre mine. In casti rasuna tanguitor Standing in the mud. Pe scaunul meu de la geam, cel de care eram atat de multumit in mica mea dupa-amiaza monotona, inregistrez cum toata viata mi se scurge in interior cu incetinitorul. Clipe. Totul se misca prea lent. Dar implacabil.
Simt impactul. Orice sunet piere. Imaginile se amesteca iar eu.....
Intuneric. Lumina. Puternica. Orbitoare. Timpanele imi sunt lovite sacadat de ritmuri straine. Un suierat patrunzator si o explozie de culori. Trec secunde pana acestea se aduna intr-un alb orbitor. Trenul se opreste cu scrasnet de roti. Sunt singur in vagon, usile se deschid iar eu pasesc pe peronul incredibil de alb si de curat. E ciudat, aud doar propria respiratie, ba parca si ceva batai de inima. Sunt singur? Nu, nu strig. Recunosc locul? Da, cred. Sunt la metrou. Dar nu stiu ce statie. E una noua. Fara insemne. In spatele meu, trenul inceteaza sa mai vibreze. Pare oprit permanent. Sa ma astepte pe mine? Poate ca nu asta e statia la care trebuie sa cobor. Ah nu, asta trebuie sa fie, altminteri de ce as fi aici.....ma indrept spre scari.
Port paltonul meu cel nou, cel de care sunt atat de mandru. O camasa mov, da, mov, si ea imi vine bine. Si ma simt bine in ea. Jeans-i si pantofi negri, luciosi. Proaspat lustruiti. Asta e pielea mea cea noua. E imaginea mea de sine.
Am stiut ca trebuie sa ies iar acum inteleg de ce. Statia asta ireala, in mijlocul unui camp acoperit cat vad cu ochii de o iarba inalta, verde, frageda. O iarba ce se trage din calea pasilor mei lasandu-ma sa calc printr-un nisip moale ce-mi aminteste de mare. Ce e acest loc?
O vad. Ma asteapta pe mine. Pe cine altcineva in acest loc pe care il cunosc atat de bine? Nori prietenosi se inghesuie pe un cer de cobalt manati de un vant atat de placut.....Sunetul unor frunze ce nu exista...ba da. Imediat copacii isi fac loc in peisaj. Rari, cu crengi incarcate de culori. Si pasari, multe pasari. Deloc tacute.
Ea ma asteapta pe mine.....
- De ce tu?
- Cine altcineva?
Subtire, cu pielea alba. Trasaturi ascutite si un zambet ciudat, uneori chinuitor. Si acei ochi verzi. Ah da, ei. ACEI ochi verzi. Si parul....da, acel roscat, pieptanat pe spate si cu cateva suvite rebele pe frunte. Poarta o sarie in culori schimbatoare. Cred ca asta i-ar placea tare mult.
- Cum sa nu.....
- Ce s-a intamplat?
- Tu nu stii?
- Ba da, cred ca da. Dar.....
- Intrebarea gresita. Vrei sa sti unde esti aici.
- Da.
- Nu vreau sa-ti spun. Nu e loc de filozofie aici.
- Suntem in mintea mea, nu? Iar tu.....
- Eu sunt la fel de reala ca si tine. In acest loc totul este real.
- Dar
- Fara. Priveste.
Ma uit cu atentie. Ceva se pierde. Pentru o clipa pierd contactul. Apoi reusesc sa focalizez punctul invizibil indicat de degetul ei si.....Mintea mea a explodat iarasi de culori si sunete. Un sunet prelung. O melodie. Passacaglia.....trecere....viata. Cuvintele se leaga dar imaginea se tulbura. Imi zambeste si-si invarte degetul prin aer. Lumea din jurul nostru se invarte si ea. Din ce in ce mai repede. Ramanem doar noi suspendati pe un petec de nisip iar ochii meu se agita printre imagini. Ganduri proiecatate pe un val unduitor de nisip colorat de mici sclipiri argintii.
Aroma unui parfum.......un cap fioros de lup......o noapte plina de fulgere si vant......un chip pe care nu l-am vazut niciodata.....atingerea plina de tandrete a unei persoane pierdute in trecut.....o melodie vesnica, poate coloana sonora a vietii mele.....mii de litere invadand hulpave pagini mototolite......
Tu......
Nu, tu.......
- Te intorci prea rar aici. Aici esti tu, cel adevarat. Inteles Luna-Plina?
Ma simt ca o haina in masina de spalat. Autobuzul se rostogoleste greoi pe sinele de tramvai. Stiu ca zambesc si asta mi se pare grotesc si feeric in acelasi timp. Cei trei prosti de pe sine si mecanicul din trenul vietii.....da da, poetic. Cum altfel mi-as dori sa fie?
Autobuzul se opreste iar eu aterizez in cap. Pentru o clipa uit de ce rad dar imi reamintesc. Nu mi-e frica de tine. De fapt sunt ingrozit dar de ce ti-as arata-o. De ce? Nu vreau sa stii ca mi-e frica de tine. Nu, nu vreau.
Ies dintre resturile contorsionate. Asta e viata mea? Asta e finalul meu grandios? Sunt intreg printre resturile fumegande ale unor alegeri. Acesta este raul meu iar eu sunt doar o barcuta printre atatea altele. Navigand cu panze. Sfidand aburul sau alt tip de energie. Inca intreg. Si fericit ca pot naviga. Ca panzele sunt doar ale mele.
Autobuzul se strecoara greoi. E doar o alta statie. Penultima.
