Memento

Pamant innegrit sub picioare. Aici focul traia in permanenta. Deasupra un cer azuriu. Cat de pasnic…aproape feeric. Nu avea ochi pentru el.
Sulf. Pucioasa. Nu, din contra. Si pamantul negru era doar o partea a imaginii ce ar fi trebuit sa corespunda cu acest loc. Cu salasul FIAREI. Iarba. Deasa, bogata. Copaci, chiar si pomi. Pasari si mici animale agitandu-se prinse intr-un zumzet de zi cu zi. Aici traiesti tu FIARA?
II era mai usor sa priveasca inapoi. Da, cumpanit in sabie, bine protapit in realitatea sa, cuprins de importanta misiunii pentru el si ai sai, ii era usor sa-si domoleasca trairile. Nu, nu se putea lasa inselat de aparenta pace. Doar el era ALESUL. El purta sabia. El o castigase.
Si cat de greu fusese totul. Asa trebuia sa fie, nu? Doar unul merita sabia cea omoratoare de dragoni. O sabie pentru un ultim dragon. Pentru FIARA ce le pustia tinuturile de......Nimeni nu mai vazuse fiara. Dar ea era acolo, ii vazuse urmele. Cu totii le stiau. Teroarea ei traia. Inca vana si ucidea oameni dupa bunul plac. Nu in satul lui. Nu, satul lui era protejat de mag. Si de sabie. Iar magul ceruse un manuitor pentru sabie. Unul ursit de mult timp de zei. Si asa pornise totul.
Timp de 3 zile trecuse prin foc si apa pentru a ajunge la locul turnirului. Strabatuse tinuturi aride, deserturi innecacioase si mari mustind de rechini. Apoi se batuse cu uriasii paznici ai sabiei si trecuse de campcanele letale ale templului unde astepta magul. Si.....alti 100 plecasera cu el. Doar el, cel dintai vanator, doar el reusise. Sabia era a lui. Cum o stia? Doar cel ales o putea stapani. Doar cel ales putea trece de probe. Iar el trecuse. Acum se afla aici. Iar FIARA avea sa piara. Asta era destinul lor.
Asteptarea lui dura 2 zile. Nu se misca. Nu se odihni. Nu manca si nu bau apa. Medita pregatindu-se pentru confruntarea finala. Iar cand aceasta veni era pregatit. Stia asta.
FIARA nu arata asa cum se astepta. Barbatul nici prea inalt si nici foarte solid, cu trupul acoperit de tatuajele ce conturau un balaur, nu-l ataca si nu se transforma. Da, era un dragon dar alesese calea oamenilor. Acesta era pamantul lui si nu dorea raul nimanui. Dorea doar sa traiasca si sa moara dupa legile dragonilor. Dar el era ALESUL. Vorbele dragonului nu-l puteau insela. Distingea minciuna, era un dragon perfid. Si se temea de el si de sabia sa. Asa ca el, ALESUL, trase sabia din teaca si tasni la atac. In schimb dragonul zambi.
FIARA isi spala trupul de sange. Din gura sa tasnira flacari purificatoare care inghitira trupul ALESULUI. Expresia eroului il intrista si-l bucura in acelasi timp. O cunostea foarte bine, vazuse de atatea ori acest amestec de surpriza amestescata cu dezamagire si confuzie. Nu acceptau niciodata evidentul. Mereu exista o a doua lovitura chiar daca sabia se spargea de la primul contact. Mereu o ultima speranta. Mereu dovada betiei ce le lua mintile lor cufundate prea adanc in certitudini. Ar fi vrut sa le strige: „prostilor, voi nu stiti ca asa ceva nu exista?” Dar ce rost ar fi avut? Ei trebuiau sa-si traiasca viata dupa legea lor muritoare. Dupa mintea lor marunta care ascundea atatea nestemate neslefuite. Iar el....el lipi sabia cu acelasi foc. O lua si o purta cu el in barlogul lui. Acolo, pur si simplu o puse in rand cu celelalte.

Passacaglia

Mereu la fel. Aceeasi ora cu putina variatie. Parca si aceleasi fete. Oricum, oricat de frumos ar fi afara in acest sfarsit de noiembrie.....o vreme inselatoare, calda, prea calda. Un cer senin. Prietenos. Apusuri si rasarituri sublime peste un oras....ca toate orasele, impersonal. Retras in carapacea lui. Sugrumat de suvoiul de masini si de oameni ocupati. Prinsi in transa lor de zi cu zi. Cu aer rece, metalic, respirand aburi de carburant, alcool si tutun.
Masina e la fel. Aglomerata. Se taraste anevoie cale de intersectii si opriri lente. Oamenii urca si coboara. Unii vorbesc, altii stau si asteapta. Prea multi ochi goi. Iar eu....eu ma pregatesc de o alta intersectie. Una pe care o trec de atatea ori intr-o saptamana. De cate ori intr-o luna? Dar un an? Nu stiu. Mereu vin din acelasi loc dupa ce am facut aceleasi lucruri. Si....voi continua ca un mic robotel cuminte ranjind la vremelnicia a tot ce cuget. Si ce daca? Pai.....
Mai intai un tipat. Scurt, de femeie. Isteric. Pentru ca e de femeie? Nu, pentru ca e incarcat de spaima. De premonitie. Camionul goneste prin intersectie urland din toate pistoanele. La volan o mogaldeata se invarte haotic peste comenzile scapate de sub control. N-are niciun gand sa opreasca, nici el si nici masina. Inregistrez impactul mut. Vine direct spre mine. In casti rasuna tanguitor Standing in the mud. Pe scaunul meu de la geam, cel de care eram atat de multumit in mica mea dupa-amiaza monotona, inregistrez cum toata viata mi se scurge in interior cu incetinitorul. Clipe. Totul se misca prea lent. Dar implacabil.
Simt impactul. Orice sunet piere. Imaginile se amesteca iar eu.....
Intuneric. Lumina. Puternica. Orbitoare. Timpanele imi sunt lovite sacadat de ritmuri straine. Un suierat patrunzator si o explozie de culori. Trec secunde pana acestea se aduna intr-un alb orbitor. Trenul se opreste cu scrasnet de roti. Sunt singur in vagon, usile se deschid iar eu pasesc pe peronul incredibil de alb si de curat. E ciudat, aud doar propria respiratie, ba parca si ceva batai de inima. Sunt singur? Nu, nu strig. Recunosc locul? Da, cred. Sunt la metrou. Dar nu stiu ce statie. E una noua. Fara insemne. In spatele meu, trenul inceteaza sa mai vibreze. Pare oprit permanent. Sa ma astepte pe mine? Poate ca nu asta e statia la care trebuie sa cobor. Ah nu, asta trebuie sa fie, altminteri de ce as fi aici.....ma indrept spre scari.
Port paltonul meu cel nou, cel de care sunt atat de mandru. O camasa mov, da, mov, si ea imi vine bine. Si ma simt bine in ea. Jeans-i si pantofi negri, luciosi. Proaspat lustruiti. Asta e pielea mea cea noua. E imaginea mea de sine.
Am stiut ca trebuie sa ies iar acum inteleg de ce. Statia asta ireala, in mijlocul unui camp acoperit cat vad cu ochii de o iarba inalta, verde, frageda. O iarba ce se trage din calea pasilor mei lasandu-ma sa calc printr-un nisip moale ce-mi aminteste de mare. Ce e acest loc?
O vad. Ma asteapta pe mine. Pe cine altcineva in acest loc pe care il cunosc atat de bine? Nori prietenosi se inghesuie pe un cer de cobalt manati de un vant atat de placut.....Sunetul unor frunze ce nu exista...ba da. Imediat copacii isi fac loc in peisaj. Rari, cu crengi incarcate de culori. Si pasari, multe pasari. Deloc tacute.
Ea ma asteapta pe mine.....
- De ce tu?
- Cine altcineva?
Subtire, cu pielea alba. Trasaturi ascutite si un zambet ciudat, uneori chinuitor. Si acei ochi verzi. Ah da, ei. ACEI ochi verzi. Si parul....da, acel roscat, pieptanat pe spate si cu cateva suvite rebele pe frunte. Poarta o sarie in culori schimbatoare. Cred ca asta i-ar placea tare mult.
- Cum sa nu.....
- Ce s-a intamplat?
- Tu nu stii?
- Ba da, cred ca da. Dar.....
- Intrebarea gresita. Vrei sa sti unde esti aici.
- Da.
- Nu vreau sa-ti spun. Nu e loc de filozofie aici.
- Suntem in mintea mea, nu? Iar tu.....
- Eu sunt la fel de reala ca si tine. In acest loc totul este real.
- Dar
- Fara. Priveste.
Ma uit cu atentie. Ceva se pierde. Pentru o clipa pierd contactul. Apoi reusesc sa focalizez punctul invizibil indicat de degetul ei si.....Mintea mea a explodat iarasi de culori si sunete. Un sunet prelung. O melodie. Passacaglia.....trecere....viata. Cuvintele se leaga dar imaginea se tulbura. Imi zambeste si-si invarte degetul prin aer. Lumea din jurul nostru se invarte si ea. Din ce in ce mai repede. Ramanem doar noi suspendati pe un petec de nisip iar ochii meu se agita printre imagini. Ganduri proiecatate pe un val unduitor de nisip colorat de mici sclipiri argintii.
Aroma unui parfum.......un cap fioros de lup......o noapte plina de fulgere si vant......un chip pe care nu l-am vazut niciodata.....atingerea plina de tandrete a unei persoane pierdute in trecut.....o melodie vesnica, poate coloana sonora a vietii mele.....mii de litere invadand hulpave pagini mototolite......
Tu......
Nu, tu.......
- Te intorci prea rar aici. Aici esti tu, cel adevarat. Inteles Luna-Plina?
Ma simt ca o haina in masina de spalat. Autobuzul se rostogoleste greoi pe sinele de tramvai. Stiu ca zambesc si asta mi se pare grotesc si feeric in acelasi timp. Cei trei prosti de pe sine si mecanicul din trenul vietii.....da da, poetic. Cum altfel mi-as dori sa fie?
Autobuzul se opreste iar eu aterizez in cap. Pentru o clipa uit de ce rad dar imi reamintesc. Nu mi-e frica de tine. De fapt sunt ingrozit dar de ce ti-as arata-o. De ce? Nu vreau sa stii ca mi-e frica de tine. Nu, nu vreau.
Ies dintre resturile contorsionate. Asta e viata mea? Asta e finalul meu grandios? Sunt intreg printre resturile fumegande ale unor alegeri. Acesta este raul meu iar eu sunt doar o barcuta printre atatea altele. Navigand cu panze. Sfidand aburul sau alt tip de energie. Inca intreg. Si fericit ca pot naviga. Ca panzele sunt doar ale mele.
Autobuzul se strecoara greoi. E doar o alta statie. Penultima.

Lipsa

Pentru ca uneori cuvintele mele lipsesc (ca de exemplu acum).

Breaking the habit

The end of a journey

When the world ends

2012. Asa se cheama filmul. Scenariul e destul de cunoscut: mayasii au facut o predictie cum ca in anul 2012 (ma rog, nu se stie anul dupa calendarul musulman, pe cine ar interesa asta? :-))) pamantul o sa fie distrus. Iar noi....we will be fucked. Properly fucked. Ok.....suna bine.
Regizorul, nenea Roland Emerich, e un pasionat de distrugerea pamantului. Daca nu avem de-aface cu o soparla mutanta atunci ne bumbacesc exatraterestrii. Daca scapam si de asta, vine glaciatiunea. In 2012 soarele ne-o coace la propriu. Si totul se duce.....
N-am sa povestesc filmul. Reusit din punct de vedere al efectelor vizuale, abunda de ingrediente hollywood-iene ceea ce-i scade din consistenta. Recreaza insa fidel atmosfera apocaliptica precum si, pe alocuri, conflictul uman. Varianta de happy end in conditiile in care 6 miliarde de oameni (si ceva rest) s-au dus pe apa sambetei pare aiurea.
Exista totusi o idee. Ideea de sfarsit. Si o intrebare. Ce ai face tu daca ai sti ca maine lumea ta va disparea? Mi se parea usor sa dau un raspuns. Am pus intrebarea si raspunsul m-a miscat mai mult decat filmul. Nu pentru ca ar fi fost un raspuns atipic ci pentru ca l-am constientizat si mi-am dat seama ca nu stiu ce as face. Din fericire nu sunt unul dintre cei care traiesc sub spectrul iminentei morti, altele sunt problemele care ma impiedica sa ma bucur de viata din plin.

Via Hotnews

My favourite games

Faza vine, faza trece

Turn the page

Teoria conspiratiei

De vorba cu niste prieteni. Treceme de la banalitati presarate cu glume la "lucruri serioase". Nu stiu cum dar de la realitatea de zi cu zi discutia aluneca catre un subiect foarte "cool". Teoria conspiratiei. De la Isus la turnurile genemne, traiasca Statele Unite ale Americii. Cat? Pana cand n-or mai fi. Pentru ca n-or sa mai fie. Candva. De ce? Uite asa, pentru ca asta e soarta unui imperiu, sa fie acum ca mai tarziu sa dispara. Faramitat, distrus. Candva, urmasii degenerati ai SUA vor fi comparati cu trecutul glorios al acestei mari natii.....americanii ne sunt anitpatici, asa-i? De ce? Pentru ca fac ce vor si nu le poate face nimeni nimic. Noi n-am face la fel? Valeu, nu vreau sa ma gandesc ce-am face noi daca am fi in locul lor. Daca Base ar avea buton rosu la geanta. Daca am cheltui 2 miliarde de...hehe, ar fi leul smecher nu? Adica paritatea ar fi inversa.....in fine, 2 miliarde de cocosei pe un avion de bombardament spiritual. Daca...dar sa nu divagam ca teoriile conspiratiei sunt si asa incalcite.
Bun. Eu nu cred in teoria conspiratiei in general. Dar nici in varianta oficiala nu-mi pun baza. De ce? Pentru ca ambele au dupa parerea mea aceeasi sursa. In ziua de azi cand informatia circula asa de usor dezinformarea e la mare pret. Asa ca in paralel cu punctul de vedere oficial eu as da drumul la o parte din adevar, o parte foarte bombastica. Iar oamenii, obijnuiti sa injure statul, biserica, religia, pe americani, pe rusi, pe Base, pe Iliescu, pe.....vor gusta imediat teoria mea a conspiratiei. Daca spun ca scriu de mana cu un extraterestu acum (in cazul in care as fi cineva important si vai, nu sunt) s-ar gasi 10 care s-ar jura ca au vazut filmuletul pe youtube (mai degraba trilulilu) si ca e adevarat. Si vai, colega (ei hai, colegul) aduce un pic cu un alien mai palid dar nici chiar asa de tare.
Asa ca....am ascultat. Am revizuit turnurile gemene, pe Isus, pe masoni, pe americani, pe rusi....holocaustul, da, indoielile despre, cinismul nemtilor, idiotenia rusilor, baionetele romanilor din curul hitleristilor, blabla.....Si?
Intrebarea ramane: ce e real si ce e minciuna? Or sa ne spuna americanii peste 300 de ani. :-)) Conspiratie placuta.

Fraza zilei :-)))

“We are not retreating. We are advancing in another direction.” Douglas MacArthur

Smockin'

Tara lui Miserupia

Am descoperit si nu recent dar oricum spre surprinderea mea ca nu sunt un demn cetatean al Miserupiei. Desi este o expresie foarte sanatoasa in contextul geo-politic de zi cu zi, nu sunt sincer cand zic ca mi se rupe. SI aici exista o samanata de rau pentru ca simt ca nu cadrez cu perceptele compatriotilor mei de zi cu zi.
Io nu m-am nascut miserupist. Nu stiu de ce. Ai mei....sa zicem ca sunt 50%-50%. Sora-mea are momente de miserupism dar rare. Eu....nu reusesc. Zici ca sunt reclama la produse expirate: imi pasa. Da, nu de tot, s-avem pardon, daca era asa nu mai era deloc. Imi pasa de esential. Imi pasa de cei din jur. Uneori chiar imi pasa si de ce fac eu. Doamne fereste, imi pasa si de ce fac ei. De ce? Intreb si eu ca prostul....de ce ar trebui sa-mi pese? Ca imi pasa, ma rog, sa zicem ca e discutabil, dar eu asa zic, ca-mi pasa. Dar de ce? Ar trebui? Ca uneori am senzatia ca imi pasa mai mult decat lor desi problema ii priveste direct.
In loc de porcina, vreau o doza de miserupism. Ok, sa zicem ca nu s-ar potrivi cu camasa mea bleu cu un nasture lipsa dar tot as vrea. Macar asa sa scot miserupismul pe taraba cand imi convine. Sa ranjesc tamp, sa ridic un deget mijlociu in sus (da Doamne doua) si sa zic fuck you prietene cu tot cu tampeniile tale.
De la mine pentru tine, fara numar....