Toti visam. De cele mai multe ori, chestii ingropate mai mult sau mai putin adanc in subconstientul nostru, genereaza solutii si probleme pe care ori le evitam ori nu reusim sa le rezolvam in viata reala. Visele sunt complicate. Nu cred in vise ca premonitii dar cred in manifestarea eului interior prin intermediul viselor.
In vise nu te poti minti. Chiar daca de cele mai multe ori sunt haotice, in vise poti descoperi multi samburi de adevar despre tine.
In noaptea asta mi-am visat demonii interiori. La mine apar mereu sub forma de caini. Stiu explicatia. Iubesc cainii, cred ca le impartasesc unele dintre calitati dar le cunosc si firea. Cainii, ca si demonii mei, sunt neobositi, nu renunta. Nu-mi dau seama exact ce forma au demonii tai dar stiu ca intr-un fel, mi-e mai frica de ei decat de ai mei.
Tot din vis aflu pana unde sunt cu adevarat dispus sa merg. Pana in panzele albe si mai sus de-atat, daca cred eu ca merita. Cainele din mine nu se lasa niciodata. De multe ori ma comport ca un pitbull. Nu dau drumul, nu ma dau batut si din cauza asta, n-o sa-mi vad sfarsitul pana nu ma va dovedi. Suna plastic si pompos dar e foarte aproape de adevar. Sunt clipele de sinceritate in care nu pot sa evit cele mai ascunse temeri. Si cele mai profunde. La fel cum nu-mi pot evita nici defectele. Nici insuficientele. Nici calitatile. Atatea cate sunt.
Intr-un fel, imi urasc visele. Dar, cum nu le pot evita, am doua optiuni: sa le disec, sau sa le ignor. Imi pot infrunta temerile sau le pot ocoli. E vorba de strategie, sansele de reusita sunt cam aceleasi. Acum insa simt nevoia sa musc din cineva.
Daca visele mele ar avea o coloana sonora, asta ar fi.
