De fiecare data se urca pe aceeasi stanca. Urmeaza aceiasi pasi si a batut drumul ala de atatea ori incat talpile i-au ramas intiparite in nisip. Nu pare sa-i pese de asta, e mereu acolo.
Traseul e simplu. Urca incet tarand aripile mereu albastre, se vede ca sunt grele, cum de-si inchipuie ca poate zbura cu ele? Nu stiu, dar urmaresc cu interes toate astea. Stiu ca de-a lungul timpului m-au incercat diferite senzatii tot urmarind spectacolul asta. Urca, din nou. Urmaresc din nou.
Sus aerul e tare. Undeva, jos, sub stanca, exista mare. Nesfarsita, albastra ca si aripile. Eu stiu ca nu se gandeste decat la albastrul cerului si la aripile ce ar trebui sa fie calea catre inaltare. Eu insa vad marea de jos ce linge nisipul cu o nuanta de spuma alba. Culorile astea par facute sa mearga impreuna dar.....tot ce vede e albastrul cerului.
Si sare. Striga ceva catre inaltul cerului, da, cauta ceva, poate pe cineva. Dar acolo, dincolo de albastru nu asteapta nimic. As vrea ca vocea cu care dialogheaza mereu sa-i explice ca aripile trebuie sa fie perfect echilibrate pentru a te putea inalta in zbor. Incep sa cred ca nu-i pasa, ca ar sari oricum pentru ca aripile sunt albastre. Crede ca daca sunt culoarea cerului atunci se poate inalta.
Planeaza scurt si pentru un moment chiar zboara. E un zbor nebun, o ratacire printre nori. Ma tot uit, silueta e din ce in ce mai mica si parca nu zboara singura. Poate ca de data asta o sa fie bine, nimeni n-ar trebui sa planeze singur. Picajul, desigur.
Si, ca de obicei, caderea incepe in acelasi loc. Poate ca se apropie prea mult de soare, pentru ca sigur nu stie unde si cand sa se opreasca. Are ochii deschisi, la fel si aripile. Planeaza dar stie ca pierde din altitudine. Si da, cade in acelasi loc, in apa putin adanca. Dispare sub valuri dar iese imediat. Si nu lasa aripile, le tot taraste. Alunga apa de chip, cu trasaturile fetei brazdate de sare si.....se intoarce pe acelasi drum.
De ce? Pentru ca atunci cand a zburat i-am vazut rasul. Si fericirea. O fiinta umana completa in unicitatea ei, mereu rupta de armonia interioara exceptand momentele cand zboara. Zborul este natura sa, pur si simplu poate zbura doar pentru o clipa de fericirea care inseamna de fapt intreaga sa existenta. Restul, drumul, taratul aripilor....nu le vede.
