"I'm happy, I'm feelin' glad, I hide the Sun in a bag, Think I'm useless? Not for long, my future is comin' on"
Cu un mare ranjet mazgalit pe chip ma pregatesc de artzag constient ca momentul tine totusi de prezent. Daca ar fi un lucru de care sa ma ancorez acum, asta ar fi grimasa mea de mic intelepet rautacios care a apucat universul de un picior si crede ca asta il aseaza exact in buricul respectivului loc far' de sfarsit. Ah da, ancore. Eu am boala la chestii d-astea navale, si daca candva, nu demult, am crescut cu ardere de punti in urma, acum trebuie sa privesc cu atentie busola, nu de alta dar aiurea e mereu un loc interesant si prezent.
Asa ca ma plimb aiurea pe campiile propriei minti ascultand muzica traznita si ranjind prin vitrinele magazinelor. Io tot ma intreb ce caut, de fapt, ce-mi da ghes sa caut. Stiu, e foamea aia celebra care nu ma lasa sa pic in uitarea proprie si....fredonez fericit "Yeah, ha Ha! Finally I'm outta my cage, Now time for me is nothin' cuz I'm countin' no age, Nah, You can't be here so you shouldn't be scared, I'm good at repairs (s'all simple), and I'm under your snare, Intangible?"
Sunt in primul rand al propriului spectacol. Si ranjetul ala tre' sa vina de la ideea ca-mi var mana pana la cot in popcornul vietii cu gandul ca nu bucatile alea de porumb sunt delicatesele cautate ci linsul degetelor de dupa. Dar, atunci cand esti in primele randuri si ecranul e prea mare, risti sa pierzi din actiune si chiar ceva din cap. Nu e un risc prea mare, am senzatia ca s-asa am prea mult si nu din cale afara de bun. Merge, asa cum e el, ma ajuta sa plonjez mai bine.
"So who you think is really kickin' tunes? Priceless, mystical maybe, I'm the tic and tac of your day". I'm I now? Kinda. Dar chiar de-ar fi asa, uite cum ma lipesc de geamul magazinului care se intampla sa fie un restaurant foarte cochet. Cupluri cuminti stau inauntru si mananca cumpatat. Nu si eu, as vrea tot ce e acolo dar vezi tu, sunt inca in exterior. Si ma uit cu nasul lipit de geam si cu ranjetul si mai deformat catre propriul eu. Si casc ochii mari la ei iar ei se fac ca nu ma vad. Daca ma uit mai sus, deasupra mea, pe geam, alearga imagini multe, clare. Nu stiu daca ele fug sau eu ma misc, ba da, ma prind, pe sus se deruleaza incet dar sigur viata mea cu un numar fix de batai de inima. Mie-mi pasa doar de pizzele de pe mese, le vreau pe toate. N-am voie, nu sunt bune.....la naiba, sunt excelente. Si incep sa ma hlizesc prin geam la ei. Nu ma pot ignora la nesfarsit.
In cele din urma, cineva iese afara. Este o ea. Nu o vad prea bine, dintr-un motiv nebulos ii vad chipul dar nu il retin. De ce naiba nu ma preocupa asta? Ah da, Aida. Ai zice ca ea e prea putin prezenta de fiecare data cand ma uit in geamul restaurantului ala. Si-mi intinde niste pastile. Mici, albastre-cobalt. Si le hapai imediat si tot la fel de repede imi dau seama ca topai aiurea manat de foamea pe care pastilele o provoaca.
"Ce tot cauti?"
Mmmm.....
"Nu serios, ce tot ai de cautat?"
De ce ti-as spune tie?
"Ah, nu stii. Filozofule, viata e o cautare, asa-i?"
Nu si daca esti fericita cu visele tale ireale. Dar daca stau bine sa ma gandesc, caut ranjetul perfect. Uite-l, e in oglinda.
Si tu ziceai ca puzzle-ul meu e gata......
