Am dat un search pe nentu google cu tag-ul "perfection". De ce? Iote asa, pentru ca am vrut sa vad. Si am vazut. Erau acolo de de la sanii si fesele perfecte, la modul perfect in care trebuie sa vopsesti o banca atasata de un gard din metal imitatie de lemn. Deci, cam toate definitiile cale de noua pagini. Atat am avut rabdare sa caut.
Perfectiunea este intradevar o notiune abstracta. Definitia cea mai calma si cuminte este ca ea (de fapt frumusetea) se afla in ochii privitorului. Eu cred, si din moment ce e vorba de "eu", macar aici sa fie litera de lege, ca perfectiunea este o stare. Una pe care o traiesti atunci cand te simti adevarat cucerit de un firicel de iarba sau de jocul unei vrabii pe o creanga. Acolo, cu toate elementele adiacente, manifestarea este spectaculoasa taman pentru ca pare banala.
Zilele trecute mi-am adus aminte de Aida. Eu scriu. Asta e pentru cine nu stie asta. Nu scriu de performanta ca sa zic asa dar sper sa trec si de hopul asta candva. De fapt, asta e gandul perfect pentru mine, fara fire de iarba. Aida este un personaj, dar nu orice personaj ci acel personaj feminin care a strans in el toate personajele feminine din tot ce am scris. Teoretic, Aida este perfecta. Oh nu, ea nu este Ileana Cosanzeana dar nici opusul, oricum, nu cineva atat de plastic incat sa-si tradeze perfectiunea cumului de imperfectiuni si porniri pur feminine. Bineinteles, ar trebui sa fie si o suma de insusiri pe care femeile din viata mea le-au avut sau macar dezideratul feminin din viata mea.
Si.....supriza. Pentru mine mare. Am intors-o pe Aida pe toate partile (da, cum sa nu). Si m-am uitat la ea cu lupa si de la distanta. Am pus-o sa rada, sa planga, sa fie logica, ilogica, rea, buna.....tot bagajul. Si nimic. Nu, n-o cunosc. Asta n-ar fi nimic. Partea buna e ca nu mi-o doresc. Stiu, suna un pic cam aiurea zicand ca nu-mi doresc un personaj pe care l-am creat si propagat. Rectific: nu mi-as dori pe cineva in genul asta. De ce?
Pai asta e intrebarea. Asa cum un "da" nu este niciodata totul, asa cum de cele mai multe ori preferam sa ne uitam peste propria negare de sine, ei bine, nici in cazul asta n-asa putea spune de ce. Initial m-as gandi ca nu m-ar fascina pentru ca, nu, ar fii cineva pe care eu as recunoaste-o. Ar disparea din misterul cunoasterii, din surprizele placute date de contradictii.....prostii. Nu e normal sa fii fascinat de jocul de glezne al celuilalt. Nu e bine sa risti asa ceva, te poti trezi ca te strangi singur de gat cu streang de imprumut. Sa fim seriosi, chiar si din mijlocul actiunii stii asta doar ca esti incapabil sa recunosti ca nu e ok. Ai motive suficient de serioasa cat sa eviti orice reactie de genul care ti-ar putea periclita micul castel de carti. Uuuuu, asta e tare. Da. Oricat de solida am crede-o noi, o relatie cu sexul opus nu este nici mai mult nici mai putin decat un castel de carti si un joc de oglinzi. Io nu stiu cum suna combinatia, dar imi place.
Inapoi la Aida. Nu cred ca o voi intalni in viata asta. Pana acum am cules doar bucati din ea, nici macar nu m-am gandit daca m-as multumi cu ele. E o chestie de struguri acri? Nu.....cred ca in spatele Aidei se afla persoana care m-ar iubi. Dar, asa cum Aida este o plasmuire, asa ar fi si imaginea pe care Aida o iubeste. Pentru ca pentru fiecare Aida am creat Alexul potrivit. Ori eu nu sunt niciunul dintre astia. Ma rog, poate doar putin din fiecare :-).
