In viata exista momente cand ai senzatia ca toate lucrurile naspa care ti se pot intampla, chiar ti se intampla. E mai mult decat o senzatie, e o stare de spirit tare paguboasa. Exista. Este acolo cu tine si chiar daca sti asta, chiar daca intelegi ca tu esti autorul acestei stari, nu poti scapa. De ce? Stapanirea de sine. Da. Acel calm rece care te ajuta sa sortezi printre lipseste. De ce? Nu-l ai din nastere, de exemplu. Nu l-ai deprins. Nu-ti pasa de el. Nu-ti e util. Ei bine, pentru mine aceste exemple nu se aplica. Si totusi....calmul meu e undeva departe. La fel si stapanirea de sine. Si stiu de ce sunt in stare in asemenea momente. Si stiu si ca incerc sa evit contactul pentru ca stiu cat de repede pot izbugni. Si nu pot evita asta niciodata.
Mai rau e ca dupa iti pare rau. Si mai rau este ca incepi sa-ti pui intrebari. Mai rau este ca nu-ti plac raspunsurile. Poti plasa vina cat vrei si e foarte ok mai ales cand altii si-au bagat fara menajamente codita. Pentru ca in definitiv, fiecare isi pazeste pielea. Ei bine, la mine nu functioneaza asa. Si e rau. Nu ma pot descarca de vina aruncand-o in capul altuia. Ok, o recunosc dar in acelasi timp recunosc si faptul ca reactiile mele imi apartin doar mie. Ca ma las provocat, atras in situatii complicate. Complicate prin inabordabilitatea lor. Nu stiu daca asta e scris corect dar e corect ca idee.
Am izbugnit. Urat. Asa cum nu-mi place mie, spunand ceva prostesc si inutil. Si, evitand sa izbugnesc cand trebuia, am reusit sa izbugnesc cand si cu cine nu trebuia. Si asta ridica senzatia de rau la puterea a 2-a.
Senzatia urmatoare e de auto-compatimire. Iti spui, frate, eu incerc sa fac bine si uite ce.....Fals. Bine era daca faceai ceea ce trebuia. Nu ceea ce e bine pentru altii. Lasa-i pe altii sa-si pazeasca propria piele, tu protejeaz-o pe a ta.
Ajung foarte greu pe margine. Dar atunci cand o fac privesc insistent peste, in jos, catre abis. Oh, lucrurile nu-s atat de dramatice, n-am curajul sa sar doar ca ideea de a distruge tot in jurul meu e mereu pregnanta. De a distruge labirintul asta complex in care eu incerc mereu sa fac ceea ce e bine.....pentru cine pana la urma? Incercarea, doar asta sa conteze? Ca rezultatul nu e aproape niciodata cel dorit.
Sunt furios. E o furie rece. Caut o tinta si mi-o refuz. Vreau sa scuip tot veninul ingurgitat si nu pot. Si asta e rau la puterea a 3-a.
E o situatie pe care eu o exagerez. Practic, intr-o situatie banala si rezolvabila cu un simplu "sorry, am sarit calul", eu strang tot ce am adunat. Si revars. Si apoi regret. Si regret ca regret. Si ma infurii si mai tare. Si incerc in zadar sa gasesc o urma de echilibru. Din pacate in mine nu exista asa ceva acum asa ca sper sa vina din alta sursa. Si stiu ca va veni de-acolo de unde nu sper, nu de-acolo de unde doresc.
Mi se spune ca sunt prea sensibil. E posibil ca asta sa fie adevarat desi pentru mine sincer e un paradox. De ce? Pentru ca pot fi foarte rece dar in acelasi timp, rar, cu un numar limitat de oameni, foarte cald. Prea cald poate pentru unele gusturi. Asta probabil pentru ca in mine legea echivalentei este foarte prezenta. Practic principiul asta imi guverneaza existenta fara ca eu sa tin cont de el in tot ceea ce fac. Pur si simplu il regasesc in mine si-n actiunile mele. E ciudat si nu prea. Asta e genul de afirmatie care-mi place foarte mult. Pentru ca el exprima cele doua fete ale fiecarei monede.
Tot eu vin si spun ca filozofez prea mult. Gandesc prea mult, uneori de-a dreptul dezastruos. Reactionez prea mult. Exista dezwechilibru, insasi cautarea mea pentru ceea ce ar trebui sa fie echilibru este dezechilibrata. E ca si cum la nivel chimic as fi programat intr-un fel si anume sa vad imaginea de ansamblu dar sa o ignor cu seninatate. Sunt atat pragmatic cat si naiv. Sunt visator si realist rece. Nu sunt ponderat. Deloc. Si e grav.
Si uite cum am scris un post grozav de lung despre nimic. Despre o stare de spirit. De suflet. De naiba stie.
Sunt eu in cateva cuvinte. Si sunt raspunsul la ideea de blog. La ideea de a-ti pune trairile pe hartie ca sa te descarci, nu ca sa te citeasca altii. Desi stiu ca undeva cineva va citi si va intelege mai bine ceva ce stie deja. Dar, nu am scris pentru tine. Am scris pentru mine. Si nu-mi pasa de greselile gramaticale, nu acum.
Si o melodie tot pentru mine.
