Ascendenta: Cronicile paianjenului. Fragment

Reyn ştia de ce revenise la casa de pe lac. Nu resimţea doar nevoia unui loc în care se putea odihni netulburat. Era vorba de o încărcare înainte de confruntarea finală.

Timp de 2 zile adunase informaţii. Zgârcite, prea puţin precise sau de ultimă oferă, îi ofereau totuşi o perspectivă de ansamblu asupra evenimentelor in Eidal. Devenise clar că un plan sofisticat îi era inutil, trebuia să acţioneze la faţa locului în funcţie de ce găsea. De fapt, obiectivele sale încă nu se conturaseră. Poate că până la urmă prezenţa şi scopurile sale imediate nici nu mai puteau influenţa soarta Protectoratului. În privinţa asta însă, alesese să păstreze o doză sănătoasă de scepticism, cheia erau Ascendenţii care jucau rolurile principale. Fără ei, în mod normal.....Nu, nu putea să prevadă un rezultat final aproape corect.

Găsise totul în ordine. Ceva mai mult praf dar proviziile lăsate erau intacte. Deschise şopronul mascat în podeaua acoperită de laviţe călduroase din lână şi scoase manechinul învelit în pânză protectoare. Armura sa de gunjin se conservase perfect, un zâmbet îi flutură pe buze în momentul în care dădu cu ochii de masca mempo-lup. Amintire recente, proaspete, trezeau la viaţa latura lui periculoasă. Se trase într-un colţ şi se aşeză pe podea, refuzând patul comod în care făcuse dragoste cu Aida. Mirosul ei era tot acolo, şi el......

De data asta plonjonul părea şi mai real. Era el, şi totuşi, ca de fiecare dată, era doar o proiecţie dintr-un trecut de mult uitat. Sau poate doar un posibil viitor. Nu conta, era acolo.

Hainele pe care le purta erau ciudate. La fel era totul dar chiar şi aşa, senzaţia de recunoaştere era ca de obicei prezentă. Şi, de data asta, trupul şi chipul îi erau aproape identice, cu câteva excepţii minore. O barbă deasă, îngrijită, îi acoperea obrajii şi bărbia iar părul, tuns mai scurt pe părţile laterale, era zbârlit intenţionat. La spate, o şuviţă lăsată să crească era strânsă într-o coadă subţire prinsă cu inele metalice.

Aştepta. Cu mâinile în buzunare, sub o ploaie rece, se zgâia prin geamul unui magazin. Un televizor, da, aşa se numea aparatul. Reda imagini pre-înregistrate conform unui program de prezentare care lăuda aparatul în sine. Da, se vedea foarte clar, culorile erau vii, dar false. Nimic nu era atât de aprins, nimic nu putea fi pur şi simplu reglat după preferinţe, cel putin nu în realitatea căreia îi aparţinea el.

Se agăţă de braţul lui drept, şi-l întoarse de la vitrina luminoasă. Chipul ei era rotund, cu ochi mari, căprui, luminat până peste poate de un zâmbet larg ce-i dezvelea dinţii protejaţi de un complicat aparat de îndreptat. O măsură tardivă, asa o considerase ea. El însă o găsea încântătoare. Părul tuns scurt, negru, era udat de ploaie şi-acoperea fruntea şi vârfurile urechilor micuţe.

-M-ai aşteptat mult?

-Nu chiar. Eşti udă toată.

-Nu chiar.

Zâmbetul ei continua. Se simţi plin de fiinţa ei, inspirându-i parfumul exotic, realizând că mirosul ei nu-l părăsea niciodată.

-Mergem?

-Maria, eşti sigură?

Înapoi în realitatea sa, Reyn trase de faldurile mantiei cu ochii fixaţi în gol. Nimic nu mai ajungea la el şi totuşi se agăţa de prezent şi de grijile....Care griji? Reveni în ploaia deasă captivate de imaginea celor doi.

Maria purta un poncho roşu-bordeaux cu o glugă pe care nu o folosea. Ştia că lui place pentru că-i dădea siluetei ei mignone o imagine fluidă, echilibrată. O alinta cu apelativul Scufiţa Roşie dupa care o saruta, aşa se întâmplă şi acum.

-Sunt sigură. Trebuie să o fac astăzi, atlfel cine ştie când o să mai am curajul. Oricum, în curând împlinesc vârsta.

-Ei, nu chiar aşa de curând.

Avea 21 de ani. Vârsta maximă admisă era de 23 dar ea insistase să o facă acum, mânată din cine ştie ce motive. N-o minţise, nu avea să fie plăcut. Îl crezuse, ştia că el asistase pe viu la întreaga experienţă. Protezele optice stăteau mărturie, le căpătase în urma cu 6 ani, în timpul ultimului atac orbital. Flacăra fusese departe, la sute de km distanţă, dar chiar şi aşa îl ajunsese din urmă.

-O luăm pe-aici?

Maria îl târâ pe o stradă înghesuită de mese şi umbrele. Era zona teraselor şi barurilor, oraşul vechi, cel atât de plin de plăceri trecute. Nu mulţi oameni se mai aventurau aici de când legislaţia se înnăsprise cu consumatorii de plăceri frivole. Dar, chiar şi aşa, existau temerari. Lui nu-i păsa, emblema capului de lup pe care o purta la reverul hainei verzi, îl scutea de interdicţiile valabile pentru majoritatea oamenilor. Ştia doar că oamenii din jur aveau să-i privească urât, dar şi cu jind. Nu toţi aveau curajul de a face ce-şi doreau, în curând însă, nimeni nu avea să mai dispună de luxul unei alegeri. Cu toţii se abandonaseră noii religii a reconstrucţiei, a clădirilor moderne cu vieţi artificiale, a lipsei de vicii care să le întunece mintea spre violenţa nativă.

Institul de testare era chiar de cealaltă parte a cartierului vechi. Clădirea imensă, din plastic şi metal, era înconjurată de un gard securizat iar numărul soldaţilor de gardă era şi el impresionant. Trecură repede totuşi prin filtru, viitorii cetăţeni aveau prioritate.

Reyn clipi. Trase iar de mantie bâjbâind în căutarea realităţii pierdute. Îi plăcea Maria, era curios să vadă ce avea să se întâmple. El, cel din plonjon, părea s-o placă şi el foarte mult. Simţea însă ceva în neregulă, poate din cauza asta plonjonul ăsta era atît de intens.

-Sasha, să nu-mi dai drumul la mână, ok?

-Stai liniştită, n-am s-o fac.

Tehnicienii le făcură un instructaj sărac, grăbit. Nu erau multe recomandări, explozia simţurilor nu putea fi limitată în niciun fel. Zâmbetul Mariei se topise iar chipul ei altădată senin, era încărcat de temeri. Nu o putea ajuta dar o strânse mai aproape de el. Măcar că se gândiseră să permită experienţa ăn cuplu, tot era ceva, la început oamenii intrau singuri.

-O să fie bine, sunt doar câteva clipe.

Ce asigurare deşartă, de partea cealaltă a oglinzii Reyn rânji. Erau cuvintele lui şi ea era Aida? Nu....lumea lor încă nu conţinea o asemenea grozăvie. Aida era în siguranţă în Azul-Sur-Mar iar el.....nu conta unde era el, ştia doar unde trebuia să fie. Îşi putea urmări paşii în nisipul timpului.

Proiecţia ăi duse într-un oraş vechi. Clădirile bătrâne erau cochete, la fel şi traficul boem. Erau chiar în mijlocul unei intersecţii şi era noapte. Relaxat, luminos şi îmbietor, la fel ca şi cartierul vechi prin care trecuseră. Maria îl strânse de mână iar el îi zâmbi.

-E chiar Bucureştiul de dinainte de război?

-Da.

Locul primei explozii. Nu fusese cea care-i luase lui văzul, pe el flacăra atomică îl prinsese lângă Padeborm, în Germania Federală. Ashkenaz, gândi Reyn.

Apoi toate sunetele se estompară. Maşinile, vocile oamenilor, celalte zgomote ce alcătuiau fondul sonor al oraşului viu, pieiră. Totul înlemni iar imaginea lor începu să se dilate atrasă de pulsul magnetic creat de maşinăria generatoare de iluzii reale. Sasha ştia ce urma dar Maria înca nu realiza, căutând să se ancoreze în coordonatele realismului.

Apoi sunetul erupse halucinant iar ea se cutremură absorbind huruitul infernal.

-Închide ochii Maria, îi şopti el blând. Se va termina imediat.

Ştia însă că nu era aşa şi că de fapt, nici n-o putea face, ăsta era scopul experimentului, să simtă, sa vadă, să guste holocaustul nuclear ce dusese civilizaţia atât de aproape de extincţie. Era datoria fiecărui cetăţean să ştie asta pentru a nu repeta greşelile trecutului. Nu conta că aproape o treime dintre ei ieşeau cu grave probleme mentale şi fizice generate tot pe linie psihologică. Trebuiau să reţină, să nu repete. Asta era regula lor de aur.....

Reyn rânji în faţa distrugerii. Văzu valul unduitor de lumină planând la orizont apoi azvârlindu-se asupra lor. Îi înghiţi într-o reverberaţie albă, orbitoare, care începu să topească totul în jur, rapace. Maria se transformă într-un schelet golaş dar el ştia ca ea îl vedea pe Sasha la fel. Cei din jur se scurgeau pe asfalt şi dispăreau, în urma lor rămânând doar umbrele deflagraţiilor. Apoi veni suflul care spulberă tot ce fusese construit de mâna omului. Experienţă era încetinită pentru ca subiecţii să perceapă toate reacţiile cât mai aproape de real.

Sasha trase aer în piept şi o luă în braţe deşi ştia că ea nu avea cum să simtă asta. În lumea ei, ardea ca o vapaie de fosfor cu toate simţurile inundate de durere şi frică extremă.

Maria ieşise schimbată. Zâmbetul ei natural nu avea să mai revină poate niciodată. Continua să-l sărute dar îşi pusese gluga în cap şi-l luase grăbită de-acolo. Un oficial de rang mediu îi felicită şi îi înmână medalia de cetăţean cu drepturi depline. Nimic nu mai conta, ea, ca şi restul generaţiei ei, experimentase holocaustul ce nu o atinsese niciodată direct.

Reyn ştia acum că era vorba despre trecut. Seminţele Ascendenţei erau sădite chiar înaintea ochilor săi. Dar cum avea să folosească asta în lumea sa reală? Nu, nu reală, prezentă.

Adormi. Până şi asta era o simplă comandă mentală dictată de necesităţi.