sâmbătă, 30 octombrie 2010
Iluzii
And show you what I'm thinking
I'll take you anywhere
That you wanna go
I'm sitting here bored and lonely and
You know that anytime you're free
To show me how you feel
We'll take it anywhere that you want to go
Anywhere that you wanna go
And I'd make it right if you wanted it
I want it back more than you know
I'd cross the line if you wanted it
I want you back
And I'm waiting for you
To get that feeling once again
Reunited in the end
And I've been waiting for you
To capture my imagination
Cuz I've been fooled by the illusions in my head
In my head
Now I realize I never had it so good
You took me anywhere I wanted to go
Now I'm sitting here dreaming of the days
When anytime I wanted I could show you how I feel
I can't go anywhere that I want to go
Anywhere that I want to go
And I'd make it right if you wanted it
I want it back more than you know
I'd cross the line if you wanted it
I want you back
And I'm waiting for you
To get that feeling once again
Reunited in the end
And I've been waiting for you
To capture my imagination
Cuz I've been fooled by the illusions in my head
In my head
I'll take it anywhere
I'll take it anywhere
I'll take it anywhere
I'll take you anywhere you wanna go
And I'd make it right if you wanted it
I want it back more than you know
I'd cross the line if you wanted it
I want you back
I'm waiting for you
To get that feeling once again
Reunited in the end
I've been waiting for you
To capture my imagination
Cuz I've been fooled by the illusions in my head
joi, 21 octombrie 2010
Hate me
It's hard to take in
I'm overwhelming grace
From the way that I live
So close to you
This must be new
And yet, I've fallen again
The stench smells so real, it's me
Like I've been here before
Emotions will kill me
And the life I've always known
Because of your lies
Your world seems to brake
But since you've arrived
I feel no more pain
'Cause I have become the one thing I hate
'Cause I have become the smile on your face
There's no need to save the me that I've made
'Cause I have become the one thing I hate
The unwanted things
That breathe in my skin
Have filled all the void
In which you live in
And every time you bounce
I feel so alive
So many ways to count
The many times you've died
'Cause I have become the one thing you hate
'Cause I have become the smile on your face
There's no need to save the you that I've made
'Cause you have become the one thing I hate
So close to you, so close to you
So close to everything you hate
You are my eyes
So how come I'm blind?
joi, 14 octombrie 2010
De la Alex Puzzle
Pentru cea fara de care multe lucruri din Alex Puzzle nu ar fi la fel. Ma completezi in feluri in care nici macar nu-ti trec prin cap, dar asta e secretul meu. Si da, ma definesti in atatea moduri incat pot sa rad in voie ori de cate ori imi fac timp sa ma gandesc la asta. Si da, nici aici nu ai de ce sa intelegi cum pentru ca esti exemplul perfect de cum poti face un om sa se descopere fara a cauta sa realizezi asta.
Pentru tine....pentru ca-ti place melodia asta si pentru ca lui Alex Puzzle ii place mult videoclipul. Si tu stii de ce.
For my R-eal one.
luni, 11 octombrie 2010
joi, 7 octombrie 2010
Fighting you
I would see your face
Then we'd celebrate
When I'm alone living is only time
'Till I see your face
Though it's not today
When I'm alone it is the only time
I will see your face
When I'm desperate
Now I'm alone building my holy shrine
Where I'll see your face
And then contemplate
If everything that's new is a lie
It's that same damn morning
And the same damn sky
All I do brings me close to you
Whatever you'd ask me to
Though I can't take back what's taken from me
All I see becomes a part of me
And even if you don't believe
Well I'll see you where the river meets us
Fighting the tide that takes me home
Only dreaming of the day
When the world will go away
A world that's full of pain
We fight the fight so that might know the fear of our mortality
If you breathe between the waves
You will end up in a lake
miercuri, 6 octombrie 2010
Ascendenta: Cronicile paianjenului. Fragment
Reyn ştia de ce revenise la casa de pe lac. Nu resimţea doar
Timp de 2 zile adunase informaţii. Zgârcite, prea puţin precise sau de ultimă oferă, îi ofereau totuşi o perspectivă de ansamblu asupra evenimentelor in Eidal. Devenise clar că un plan sofisticat îi era inutil, trebuia să acţioneze la faţa locului în funcţie de ce găsea. De fapt, obiectivele sale încă nu se conturaseră. Poate că până la
Găsise totul în ordine. Ceva mai mult praf dar proviziile lăsate erau intacte. Deschise şopronul mascat în podeaua acoperită de laviţe călduroase din lână şi scoase manechinul învelit în pânză protectoare. Armura sa de gunjin se conservase perfect, un zâmbet îi flutură pe buze în momentul în care dădu cu ochii de masca mempo-lup. Amintire recente, proaspete, trezeau la viaţa latura lui periculoasă. Se trase într-un colţ şi se aşeză pe podea, refuzând patul comod în care făcuse dragoste cu Aida. Mirosul ei era tot acolo, şi el......
De data asta plonjonul părea şi mai real. Era el, şi totuşi, ca de fiecare dată, era doar o proiecţie dintr-un trecut de mult uitat. Sau poate doar un posibil viitor. Nu conta, era acolo.
Hainele pe care le purta erau ciudate. La fel era totul dar chiar şi aşa, senzaţia de recunoaştere era ca de obicei prezentă. Şi, de data asta, trupul şi chipul îi erau aproape identice, cu câteva excepţii minore. O barbă deasă, îngrijită, îi acoperea obrajii şi bărbia iar părul, tuns mai scurt pe părţile laterale, era zbârlit intenţionat. La spate, o şuviţă lăsată să crească era strânsă într-o coadă subţire prinsă cu inele metalice.
Aştepta. Cu mâinile în buzunare, sub o ploaie rece, se zgâia prin geamul unui magazin. Un televizor, da, aşa se numea aparatul. Reda imagini pre-înregistrate conform unui program de prezentare care lăuda aparatul în sine. Da, se vedea foarte clar, culorile erau vii, dar false. Nimic nu era atât de aprins, nimic nu putea fi pur şi simplu reglat după preferinţe, cel putin nu în realitatea căreia îi aparţinea el.
Se agăţă de braţul lui drept, şi-l întoarse de la vitrina luminoasă. Chipul ei era rotund, cu ochi mari, căprui, luminat până peste poate de un zâmbet larg ce-i dezvelea dinţii protejaţi de un complicat aparat de îndreptat. O măsură tardivă, asa o considerase ea. El însă o găsea încântătoare. Părul tuns scurt, negru, era udat de ploaie şi-acoperea fruntea şi vârfurile
-M-ai aşteptat mult?
-Nu chiar. Eşti udă toată.
-Nu chiar.
Zâmbetul ei continua. Se simţi plin de fiinţa ei, inspirându-i parfumul exotic, realizând că mirosul ei nu-l părăsea niciodată.
-Mergem?
-Maria, eşti sigură?
Înapoi în realitatea sa, Reyn trase de faldurile mantiei cu ochii fixaţi în gol. Nimic nu mai ajungea la el şi totuşi se agăţa de prezent şi de grijile....Care griji? Reveni în ploaia deasă captivate de imaginea celor doi.
Maria purta un poncho roşu-bordeaux cu o glugă pe care nu o folosea. Ştia că lui place pentru că-i dădea siluetei ei mignone o imagine fluidă, echilibrată. O alinta cu apelativul Scufiţa Roşie dupa care o saruta, aşa se întâmplă şi acum.
-Sunt sigură. Trebuie să o fac astăzi, atlfel cine ştie când o să mai am curajul. Oricum, în curând împlinesc vârsta.
-Ei, nu chiar aşa de curând.
Avea 21 de ani. Vârsta maximă admisă era de 23 dar ea insistase să o facă acum, mânată din cine ştie ce motive. N-o minţise, nu avea să fie plăcut. Îl crezuse, ştia că el asistase pe viu la întreaga experienţă. Protezele optice stăteau mărturie, le căpătase în urma cu 6 ani, în timpul ultimului atac orbital. Flacăra fusese departe, la sute de km distanţă, dar chiar şi aşa îl ajunsese din urmă.
-O luăm pe-aici?
Maria îl târâ pe o stradă înghesuită de mese şi umbrele. Era zona teraselor şi barurilor, oraşul vechi, cel atât de plin de plăceri trecute. Nu mulţi oameni se mai aventurau aici de când legislaţia se înnăsprise cu consumatorii de plăceri frivole. Dar, chiar şi aşa, existau temerari. Lui nu-i păsa, emblema capului de lup pe care o purta la reverul hainei verzi, îl scutea de interdicţiile valabile pentru majoritatea oamenilor. Ştia doar că oamenii din jur aveau să-i privească urât, dar şi cu jind. Nu toţi aveau curajul de a face ce-şi doreau, în curând însă, nimeni nu avea să mai dispună de luxul unei alegeri. Cu toţii se abandonaseră noii religii a reconstrucţiei, a clădirilor moderne cu vieţi artificiale, a lipsei de vicii care să le întunece mintea spre violenţa nativă.
Institul de testare era chiar de cealaltă parte a cartierului vechi. Clădirea imensă, din plastic şi metal, era înconjurată de un gard securizat iar numărul soldaţilor de gardă era şi el impresionant. Trecură repede totuşi prin filtru, viitorii cetăţeni aveau prioritate.
Reyn clipi. Trase iar de mantie bâjbâind în căutarea realităţii pierdute. Îi plăcea Maria, era curios să vadă ce avea să se întâmple. El, cel din plonjon, părea s-o placă şi el foarte mult. Simţea însă ceva în neregulă, poate din cauza asta plonjonul ăsta era atît de intens.
-Sasha, să nu-mi dai drumul la mână, ok?
-Stai liniştită, n-am s-o fac.
Tehnicienii le făcură un instructaj sărac, grăbit. Nu erau multe recomandări, explozia simţurilor nu putea fi limitată în niciun fel. Zâmbetul Mariei se topise iar chipul ei altădată senin, era încărcat de temeri. Nu o putea ajuta dar o strânse mai aproape de el. Măcar că se gândiseră să permită experienţa ăn cuplu, tot era ceva, la început oamenii intrau singuri.
-O să fie bine, sunt doar câteva clipe.
Ce asigurare deşartă, de partea cealaltă a oglinzii Reyn rânji. Erau cuvintele lui şi ea era Aida? Nu....lumea lor încă nu conţinea o asemenea grozăvie. Aida era în siguranţă în Azul-Sur-Mar iar el.....nu conta unde era el, ştia doar unde trebuia să fie. Îşi putea urmări paşii în nisipul timpului.
Proiecţia ăi duse într-un oraş vechi. Clădirile bătrâne erau cochete, la fel şi traficul boem. Erau chiar în mijlocul unei intersecţii şi era noapte. Relaxat, luminos şi îmbietor, la fel ca şi cartierul vechi prin care trecuseră. Maria îl strânse de mână iar el îi zâmbi.
-E chiar Bucureştiul de dinainte de război?
-Da.
Locul primei explozii. Nu fusese cea care-i luase lui văzul, pe el flacăra atomică îl prinsese lângă Padeborm, în
Apoi toate sunetele se estompară. Maşinile, vocile oamenilor, celalte zgomote ce alcătuiau fondul sonor al oraşului viu, pieiră. Totul înlemni iar imaginea lor începu să se dilate atrasă de pulsul magnetic creat de maşinăria generatoare de iluzii reale. Sasha ştia ce urma dar Maria înca nu realiza, căutând să se ancoreze în coordonatele realismului.
Apoi sunetul erupse halucinant iar ea se cutremură absorbind huruitul infernal.
-Închide ochii Maria, îi şopti el blând. Se va termina imediat.
Ştia însă că nu era aşa şi că de fapt, nici n-o putea face, ăsta era scopul experimentului, să simtă, sa vadă, să guste holocaustul nuclear ce dusese civilizaţia atât de aproape de extincţie. Era datoria fiecărui cetăţean să ştie asta pentru a nu repeta greşelile trecutului. Nu conta că aproape o treime dintre ei ieşeau cu grave probleme mentale şi fizice generate tot pe linie psihologică. Trebuiau să reţină, să nu repete. Asta era regula lor de aur.....
Reyn rânji în faţa distrugerii. Văzu valul unduitor de lumină planând la orizont apoi azvârlindu-se asupra lor. Îi înghiţi într-o reverberaţie albă, orbitoare, care începu să topească totul în jur, rapace. Maria se transformă într-un schelet golaş dar el ştia ca ea îl vedea pe Sasha la fel. Cei din jur se scurgeau pe asfalt şi dispăreau, în urma lor rămânând doar umbrele deflagraţiilor. Apoi veni suflul care spulberă tot ce fusese construit de mâna omului. Experienţă era încetinită pentru ca subiecţii să perceapă toate reacţiile cât mai aproape de real.
Sasha trase aer în piept şi o luă în braţe deşi ştia că ea nu avea cum să simtă asta. În lumea ei, ardea ca o vapaie de fosfor cu toate simţurile inundate de durere şi frică extremă.
Maria ieşise schimbată. Zâmbetul ei natural nu avea să mai revină poate niciodată. Continua să-l sărute dar îşi pusese gluga în cap şi-l luase grăbită de-acolo. Un oficial de rang mediu îi felicită şi îi înmână medalia de cetăţean cu drepturi depline. Nimic nu mai conta, ea, ca şi restul generaţiei ei, experimentase holocaustul ce nu o atinsese niciodată direct.
Reyn ştia acum că era vorba despre trecut. Seminţele Ascendenţei erau sădite chiar înaintea ochilor săi. Dar cum avea să folosească asta în lumea sa reală? Nu, nu reală, prezentă.
sâmbătă, 2 octombrie 2010
Dune-Cruciada masinilor