Jurnalul unui tesator de drumuri: februarie 2010

Dacă paianjenul şi-ar vedea imaginea în oglindă, s-ar ataca singur.
-Cronicile Păianjenului

Copitele cailor se afundau adânc în nămolul gros degajând vălătuci de abur înnecăcios, sulfuros. Se aflau în puterea zenitului, între zi şi noapte dar aici era foarte greu să deosebeşti una de alta.
Coloana şerpuia în tăcere, fără să tulbure zgomotele bizare şi groteşti ale mlaştinii. Un loc pe care nimeni nu-l vizita de bunăvoie, perfect însă pentru ce aveau ei de gând să facă.
Erau 12, călărind armăsari mari, puternici. Mergeau în şir, în frunte cu un bărbat înfăşurat într-o mantie neagră şi încheind cu un soldat în armură. Calul acestuia înainta cel mai greu fiindcă târa în urma lui o povară. Era tot un om, legat cu o sfoară. Purta pecetea unor răni multiple şi se împleticea încercând să ţină pasul.
În faţa lor începură să zărească lumini, vagi dar reale, flăcări. Se aflau deja în mijlocul mlaştinii, pe un banc de nisip afânat, înconjurat din trei părţi de apa murdară. Acolo erau şi mai mulţi soldaţi, munciseră, iar rezultatele erau la fel de groteşti ca oricare dintre experienţele lui Reyn din ultimele 5 zile.
Nimeni nu părea să bage de seamă că omul târât în urma lor se prăbuşise şi parcursese ultimii metri atârnând ca o cârpă sfâşiată de tufişuri ţepoase şi de muchiile înnegrite ale stâncilor vulcanice.
Moxica descălecă cu gesturi comode stârnind praful dogorit. Trase în piept cu scârbă aerul infect al mlaştinii apreciind totuşi sugestia prefectului său în prvinţa locaţiei.
Se opri în faţa şirului de suliţe înfipte într-o ordine cazonă şi privi cu interes un cap cu trăsături desfigurate de căldură şi lovituri. Avea ochii lucioşi şi gura rânjită într-o sfidare finală . Din experienţa sa putea ghici că omului i se tăiase capul când era încă în viaţă.
Mereu se întrebase ce simte un om atunci când ştie că va muri, când vede lama sabiei lansată în cursa pentru el finală şi mai ales atunci când o simte scrijelindu-i carnea, spintecând pielea şi încheindu-şi cursa cu un jet gros de sânge purpuriu, proaspăt. Dar el n-avea să cunoască niciodată această experienţă, o tot evita de....aproape că uitase de cât timp. Da, trecuseră ceva mai mult de 300 de ani de la începutul Ascensiunii sale, 3 secole în care cunoscuse lumea fără a fi recunoscut, fără ca vreunul dintre oamenii jalnici din jurul său să-i băniască stranietatea.
Râse către tigvă, era doar una dintr-un şir nesfârşit. 3000 de dragoni fuseseră ucişi în doar 2 zile, vânaţi ca nişte animale turbate şi aduşi aici, pentru a sta mărturie trădării. Un exemplu teribil, da, memorabil, poate, dar cu siguranţă necesar. Prima decimare ordonată în ultima sută de ani.
Mândria din el îi cerea să povestească triumful cuiva, cel mai nimerit ar fi fost Reyn, ar fi vrut să-i savureze groaza amestecată cu admiraţie pentru o asemenea iscusinţă. Oh da, Ryuji ştia, el era o parte din plan, cea cheie, îşi aduse el aminte şi se încruntă. Fără talentele lui poate că mai devreme sau mai târziu rolurile s-ar fi schimbat şi Reyn i-ar fi scuipat pe ţeasta expusă într-un par.
Da, Ryuji avea talent din belşug şi un spirit de ucigaş pur, terifiant chiar şi pentru el. Dar fără experienţa călăuzitoare a lui Moxica, Ryuji nu era decât un sadic, un asasin nemilos, atât. Îşi amintea cum micuţul cameleon uman îşi îndurase cu ură chinul animat de plan şi de modul rapid în care constituţia sa îşi revenea de pe urma traumelor, simulând perfect toate stările prin care trebuia să treacă un torturat. Şi cum, prefăcându-se a fi capătul puterilor, mărturisise complici de-a valma. Nu prea mulţi, ca să nu bată la ochi, şi nu chiar cei mai importanţi, dar oricum suficienţi cât să stârnească fervoarea pretorienilor. Acum vânătoare începuse, dragonii erau doar un preludiu, armele sale perfecte aveau să dezlănţuie teroarea în toate cercurile rivale, aveau să lase munţi de cranii în urma lor şi totul cu acceptul scris al Protectorului.
În tot acest timp Reyn suferise şi el. Moxica constată acum în timp ce-l privea că nu avea nimic cu tânărul general. Chiar şi aşa dăduse ordinul necesar de a fi zdrobit şi de asta se ocupase micul său psihopat. Acum Reyn era doar o palidă umbră a mândrului general ce îi umilise căpitanul-pretorian în urmă cu doar o săptămână.
-Păcat, rosti el dar îşi reprimă instantaneu regretul, era o noţiune prea costisitoare.
Cu Endier încă pe tron, el era totuşi cel mai puternic. Cu răbdare şi pepita uriaşă avea să fie a lui, simplu, dar cu acceptul părţilor semnificative din Protectorat, greu.
Doi soldaţi trecură pe lângă el târând ceva în urma lor. Reyn nu trebuia să se facă prea comod, de aceea îl apucaseră de picoare. De altfel avea să devină mult mai rău pentru el. Tot ceea ce se întâmpla aici trebuia să servească drept exemplu, moartea aleasă pentru el era o pedeapsă notorie. Crucea fusese deja alcătuită de doi soldaţi înarmaţi cu ferăstraie, ciocane şi cuie. Mai păstraseră câteva cuie doar pentru el.
Reyn îşi pierduse cunoştinţa şi era de înţeles de ce doar privindu-l. Hainele sale fuseseră sfâşiate de loviturile cravaşelor. Cizmele sale erau prea valoroase ca să nu atragă atenţia cuiva aşa că picioarele care îl purtaseră pe jos prin nisipul fierbinte sau scaieţii ţepoşi arătau şi ele groaznic. Iar pe faţa altădată cu trăsături regulate, bine definite, nu se mai cunoştea nimic. Totul era o imensă rană, nasul îi fusese zdrobit, buzele îi sangerau şi ele ca şi arcadele sau pomeţii. Îşi pierduse şi o ureche, probabil că pe timpul ultimei nopţi gardienii săi îşi lăsaseră liberă furia. El era ultima speţa de trădător, cel mai teribil om al vremurilor sale şi merita pedepsit pentru asta.
Îl depuseră lânga cruce regretând probabil că nu ei aveau să se ocupe cu ţintuirea. Apăru şi Ryuji, o creatură care întotdeauna lua lucrurile prea personal, mulţumit de modul său de a aborda viaţa. N-avea de gând să-şi ascundă satisfacţia şi era pregătit de noi dovezi de bestialitate. Ceruse să i se acorde onoarea de a-l bate în cuie pe trădător şi o primise deşi asta ar fi fost treaba călăilor. Ryuji avea multe deprinderi folositoare.
Reyn nu părea să mai respire însă simţurile prefectului erau prea ascuţite pentru a fi înşelate. Mai mult, generalul era conştient chiar dacă nu vroia s-o arate. Oare mai spera că există o cale de scăpare?
Ryuji râse hârâit, ca o hienă, şi îl călcă pe încheietura palmei drepte care plezni cu un zgomot inconfundabil de oase strivite. Tânărul tresări dar nu scoase nici un sunet.
-Ai o mare capacitate de a suporta durerea, trebuie să recunosc, zise Ryuji. Dar tot simţi şi până la urmă vei ceda, poţi fi sigur de asta.
Luă ciocanul cu coadă scurtă cântărindu-l în dreapta iar cu stânga alese un piron. Aştepta ca unul dintre soldaţi să-l lege pe condamnat de cruce după care se apropie din nou.
-N-ai fost deloc un băiat bun generale, ricană el strâmbându-se. Ţi-ai ucis fratele şi ai organizat un complot împotriva Lordului Protector. Rău, foarte rău.
Potrivi cuiul şi izbi cu sete sesizând încordarea din trupul celuilalt si percepând grimasa de durere combinată cu scrâşnetul dinţilor.
-Nu te grăbi sa negi asta, continuă Ryuji zeflemitor, apucând al doilea cui. N-are rost!
Lovi cu toată puterea şi Reyn gemu deschizând în sfârşit ochii. Privirile lor se întâlniră şi Reyn îşi văzu reflexia simulată pe chipul celuilalt. Era ca şi cum ar fi privit într-o oglindă.......una demonică. Moxica zâmbi şi el iar Ryuji se scăldă în teama şi suferinţa victimei.
-Durerea are un efect purificator asupra minţii.
Ryuji scoase din buzunar un lanţişor de care era spânzurat un crucifix neocreştin, cadoul Aidei.
-Vei fi la fel ca el, rânji el.
Apucă încă un piron şi-l bătu cu aceaşi sete. Picioarele le bătu cu furie dorindu-şi să audă ţipetele victimei. Dar Reyn parcă îşi pierduse vocea.
-Înăltaţi-l! urlă Ryuji şi îl izbi cu ciocanul în rotule.
Reyn închise ochii şi urlă în gând. Era singura victorie pe care şi-o mai putea permite. Nu durerea fizică îl distrugea ci cea psihică, gândul la ce pierduse, la Aida....
Pretorienii traseră de funii înălţând crucea de aproape 5 metri si o priponiră bine.
-Aşa se sfârşeşte viaţa unui trădător! tună Moxica pentru a fi auzit de toţi. Priviţi-l bine! Reyn de Locke, numele tău va fi uitat, trădarea ta nu poate fi spălată nici de o mie de vieţi ale tale!
Pretorianul scoase sabia lui Fenrir, sabia primită odată cu titlul de general.
-Aceasta este ultima urmă a existenţei tale.
Moxica îşi făcu avânt şi o azvârli în negură, departe, în apele fierbinţi.
-Fi blestemat, Reyn de Locke!
Ca la un semn toţi îi întoarseră spatele şi plecară lăsându-l să moară.
-Cât o să dureze?
-Nu mult, a pierdut o groază de sânge şi cu siguranţă i-a pleznit ceva înăuntru, zise Ryuji. Până mâine dimineaţă crapă.
-Foarte bine. Să mergem, avem multe de făcut.
Mlaştina înghiţii în urma lor ultimul element al victoriei sale.
………………………………………………………………………………………………
Şi diavolul a fost un înger.
-Cronicile păianjenului

Se trezi tremurând, scuturat de spasme violente ce-i monopolizau simţurile. După clipe de groază ce părură egale cu eternitatea, descoperi o breşă şi începu să-şi vină în simţiri. Şi, pe măsură ce durerea reîncepea să-i pulseze vie în tot trupul, află că existau lucruri mult mai rele decât moartea. Agonia sa nu dură mult şi alunecă din nou în leşin.
Nu era doar un coşmar şi cu siguranţă nu murise încă chiar dacă imaginile ce dansau în jurul său păreau desprinse din iadul creştin.
Îşi reveni din nou şi asta pentru că durerea i se concentră într-un punct anume. Reuşi să-şi întoarcă capul simţind în gât împunsătura setei şi privi tulbure încercând să desluşească printre ploapele tumefiate. Pe umărul său, prin lumina tremurătoare, juca un crămpei de negură, agil. Metodic, îşi lăsa capul în jos şi scormonea în braţul său cu ciocul rapace. Corbul se opri şi-l privi cu atenţie atras de albul ochilor. Se mişcă încet, prudent, pregătit de un nou atac dar fălcile lui Reyn clămpăniră mecanic şi pasărea îşi luă zborul speriată. Un urlet inuman izbugni din gâtul bărbatului uimit şi el de faptul că mai avea atâta energie. Îi răspunse un cor sinistru de croncănituri guturale şi o pădure de aripi negre se risipi în cerul diluat de gazele mlaştinii.
Paradoxal, disperarea îi limpezi gândurile. Era fixat pe o cruce, cu trupul zdrobit, în mijlocul unei mlaştini. Avea să moară. Era doar o chestiune de timp, deloc plăcută. În faţa sa putea vedea croteasca plantaţie de capete lăsată în urmă de pretorieni.
Încet, începu să rememoreze evenimentele ce-l aduseseră aici. Îşi aminti de ucigaşul acela micuţ şi atât de înşelător, de cum îi imitase trăsăturile în timp ce-i bătea cuiele. Ce fel de demon era şi acela? Unul care îi adusese lui ruina. Thyazir era mort, mulţi dintre oamenii lor la fel, urmau cel mai probabil baronul Dane......Aida. Furia rece nu-i era suficientă, nu mai putea face nimic pentru ea iar gândurile la soarta ei erau cu siguranţă mai sfâşietoare decât orice durere ar fi îndurat. Groaza incertitudinii, sentimente puternice, toate astea îl erodau pe dinăuntru sporindu-i calvarul.
Cu siguranţă fratele său subestimase determinarea Pretorianului în păstrarea şi amplificarea puterii personale. Plătise un preţ scump pentru asta şi împreună cu ei trăsăseră în jos alte mii de oameni pe care Moxica avea să-i amestece în planurile sale de dominaţie.
O ură cumplită îi erupse în minte întunecându-i orice alte sentimente. Îşi auzi dinţii scrâşnind cu putere şi un vuiet ce părea să-i izvorească din fundul gâtlejului. Eforturile însă îl secătuiră şi se pregăti să moară cu toate simţurile tulburate din nou.
Puteai să dormi în iad? Mirosul de pucioasă era la fel de prezent, la fel şi căldura. Auzi un bâzâit şi reuşi să deschidă ochii. Desigur, iadul era plin şi de muşte. Cum dracu de supravieţuiau în aerul ăsta încins? Probabil şi ele erau moarte. Aiura şi realiză asta fiindcă îşi auzi cuvintele ieşind fără noimă printre buzele arse. Vorbea cu zeii, cu Dumnezeul păgân al Aidei şi cu Diavolul recunoscut de toate religiile.
Plonjă în abis dar nu pentru mult timp fiindcă acesta se coloră imediat. Fu cuprins de flăcări, ardea cu un miros greu, foarte familiar şi nu putea striga deşi durerea era insuportabilă. Peste tot era foc, cerul ardea, pământul ardea, chiar şi aerul era aprins iar în această mare roşiatic-gălbuie, statura imensă a diavolului ce-i rânjea era inconfundabilă. Capetele erau şi ele acolo râzând de el, cu găuri acolo unde avuseseră ochii, nasul şi gura. Mai rău, printre ele era sigur c-o zăreşte şi pe Aida, purtând o rochie roşie, nu, însângerată. Ea n-avea ce să caute aici, sufletul ei era încă pur şi....
-Oh zeilor, ajutaţi-mă, repetă el obsesiv.
Diavolul râse şi mai tare scoţând flăcări printre colţii imenşi şi agitându-şi deopotrivă coada şi aripile ca de liliac.
-Ei nu pot s-o facă, dar eu pot! urlă Satan şi întinse mâna către el.
Reyn ţipă închizând ochii. Dar în acelaşi timp realiză şi că auzise acele cuvinte, nu şi le închipuise iar când deschise ochii diavolul nu mai era. Tot aceiaşi căldură, putrefacţia şi sulful dar acum era noapte. Şi mai era ceva, o făclie strălucea în faţa lui ţinută de un om.
-Nu subestima niciodată imaginaţia unui pretorian, mormăi bărbatul de sub gluga unei mantii întunecate ce-l acoperea cu totul. Dar asta e extravagant chiar şi pentru ei. Nu-mi dau seama cum un lider ca Endier, care se pretinde a fi un luminat, poate tolera asemenea excese.
-Cine.....cine eşti......
Cuvintele părăsiră dureros buzele uscate şi limba umflată.
-Singurul om viu de-aici.
Bărbatul clătină din capul mascat.
-Eşti aici de 3 zile generale. Problema e că nu eşti mort deşi ei s-au străduit. Şi încă cum.
Bărbatul aduse făclia mai aproape de trupul ţintuit.
-Asta înseamnă că ai avut la dispoziţie 3 zile în care să te gândeşti intens la soarta ta. Durerea trebuie să te fi împins pe undeva pe la marginea nebuniei, poate chiar dincolo de ea şi cu siguranţă percepţia ta senzorială a fost alterată dincolo de posibilităţile reale ale unui om.
Reyn îl auzea vorbind dar nu înţelegea nimic. Un alt torţionar trimis de Pretorian să verifice dacă îşi dăduse duhul? 3 zile?
-Nu pui întrebarea care trebuie. Un om practic, aşa cum ştiu că eşti, ar trebui să se întrebe ce pot face eu pentru el.
-Ai putea să.....
Străinul clătină iar din cap.
-Ai fi mort înainte să te desprinzi de pe crucea aia. Corpul tău e distrus, chiar şi cu constituţia ta, nu-ţi poţi reveni. Eşti mort. Poţi totuşi alege.
Avea o voce seacă, cu inflexiuni metalice care nu-i trădau vârsta sau originea.
-Alegerea ta e simplă, trebuie să păşeşti dincolo de moarte. În tine se află ceva, a fost înscris în carnea ta cu litere de aur doar că nu poţi citi asta decât la momentul potrivit. Pentru tine se pare că momentul în cauză trebuie să fie ăsta.
Nu-ti pot spune ce trebuie să faci, tu şti. În tine clocotesc multe energii şi sentimente contradictorii. De exemplu răzbunarea pentru ce ţi-au făcut pretorienii, răzbunarea este o trăire periculoasă, intensă, o sursă de putere de netăgăduit. O doreşti, asta e clar, o poţi folosi.
Cuvintele străinului îi treceau prin minte, păreau să strabătă dincolo de gândurile sale, aveau puterea unei incantaţii care-i focaliza ceea ce-i mai rămăsese din viaţă. Ceva se aprindea în trupul său, o senzaţie ciudată, de nerecunoscut.
-Nu poţi merge înapoi. Pentru a merge mai departe trebuie ca Reyn de Locke să moară. De asta mă aflu eu aici. Alegerea este a ta.
Senzaţia cea stranie continua să se amplifice şi trupul îi zvâcni cu muşchii contractându-se. Nu simţea durerea deşi trebuia să fie acolo. În locul ei se arăta o vitalitate de care nu fusese niciodată în stare, era ca şi cum peste simţurile sale, peste întreaga realitate, s-ar fi aşternut un voal inexpugnabil ce-l separa de întreaga sa existenţă.
-Acesta este un târg cu natura ta. Deşi puterea îţi aparţine, numai eu ţi-l pot oferi. Eşti de acord?
Auzi cuvintele ca prin vis şi încuvinţă mecanic. Braţul drept al străinului se mişcă cu iuţeală şi Reyn văzu lucirea pumnalului. Durerea fu scurtă, ca o arsură, iar el plonjă în ce urmă.

Trag un gat de apa de mare si ma uit prin birou. Inceput de zi. Rutina? Bleah, am mai vorbit despre asta. Cert este ca ma uit cu ochi goi deloc entuziasmat. Si ce daca? Imi fac planuri si ce regasesc in ele....ar fi ceva. Dar nu prea mult si asta ma forteaza sa casc mintea la finalul de saptamana ca orice om al muncii.
Rasfoiesc printre hartii. Un ochi pe mess, ala de l-au interzis de cateva saptamani. Mai nou sunt pasionat de Facebook. Rad. Astia se uita la mine suspiciosi dar cum am castile pe urechi, ma lasa in pace.
Ascult piesa asta. Candva mi s-a parut grozava. Imediat dupa nu mi-a mai placut. M-am culcat la ora 2 nefacand ceva neaparat productiv. Dar neuronii mei, aia zguduiti din greu, s-au bucurat. Am ras pe infundate de stereotipuri in care ma regasesc tinand cont de faptul ca neuronii chiar s-au bucurat. Placeri simple. Minuscule, rahat, e clar ca n-o sa fiu niciodata un geniu cu preocupari exclusiv inalte. Doar un geniu naiv a carui singura urma de genialitate consta in constientizarea limitarilor ce ma transforma intr-un non-geniu. De parca asta ar trebui sa smulga ropote de aplauze sau ranjete ironice.
Intre doua povesti despre tactica "joagarului" sorb o chestie ce se vrea a fi cafea. Si rontai paine prajita. Si socializez. Nu-i asa? Ca te amuza povestile de dimineata si pahar de plastic de cafea de tonomat. Si pare logic sa-ti incepi ziua asa ca doar...n-ai de gand sa o incepi uitandu-te prin birou cu gandul la aligatorul mancat de tipul de pe Discovery. Ala de mananca toate scarboseniile, doarme prin toate colturile pamantului si mai e si platit pentru asta. Ce zici? Slujba perfect, nu? Adica daca idealul omului este sa manance paienjeni si alte scarbosenii, de ce nu? Fiecare cu idealurile lui.
Daca as sti despre ce am vrut sa scriu aici, as fi....Ce? Nu ma chinuiesti lipsa de inspiratie. De fapt ca sa ma chinuiasca ar fi trebuit sa fie prezenta la un moment dat. Da, scriu despre nimic. Cica se fac bani buni din asta. Nu sunt foarte sigur. Oricum ar fi, se anunta o zi plina de nimic. Si sunt doar optimist. Sper sa gasesc un suflet in viata caruia sa ma pierd miercurea asta, altfel raman sa-mi rod unghiile de la picioare.