Disparitii

Exista oameni care dispar. Dispar din vietile celor din jurul lor. Sunt tentat sa cred ca sunt unul dintre ei dar nu e chiar asa. Disparitiile mele, atunci cand exista, sunt calculate si cantarite. Nu dispar din viata celor care mi-ar simti lipsa. Celor care ar vrea sa ma caute. Asa ca n-o sa mai vorbesc despre mine.
Nu e nimic deosebit in asta. Nu e egoism. Nu e nimic anormal. Doar dispar. Momentan nu au nevoie de tine si prin urmare....Cu toti avem "prieteni" pe care-i scoatem din cutie. Cineva mi-a spus ca am putini prieteni. Si a avut dreptate. Are dreptate. Am foarte putini prieteni. De fapt, sincer, am unul singur. Cu care vorbesc din cand in cand. Nu e nevoie de mai mult. De ce? Pentru ca daca omul se trezeste la 1 noaptea ca vrea sa ma vada si e in celalalt capat al tarii, ma urc in tren si urc. De ce? Pentru ca suntem diferiti. Total. Pentru ca in ciuda diferentelor astea avem o relatie ce dureaza de vreo 20 de ani. Cu suisuiri si coborasuri si totusi neschimbata. Asta numesc eu prietenie. As vrea mai multi prieteni dar ma indoiesc ca se poate. Cine stie, poate in viitor. Iar vorbesc despre mine....
Le simt lipsa unora dintre cei care au disparut. Am insistat pe alocuri dar.....m-am oprit. La un moment dat am inteles faptul ca nu are niciun rost. As compromite o definitie. Un set de coduri. Si cum am un standard in acest sens (la dracu cu principiile) as avea ceva ce nu-mi doresc. Ce nu am nevoie?
Nu stiu. In ultimul an am cunoscut multi oameni noi. Si cand spun cunoscut, includ si o parte dintre cei pe care ii stiam dinainte. Am incercat sa privesc. Sa ascult. Sa invat. Nu mi-a reusit per total. De unii m-am apropiat, de altii m-am indepartat. Dar astea sunt notiuni fluctuante. Per total, am iesit mai bogat. In experiente. In trairi. In dezamagiri. Teoritic, n-ar fi trebuit sa fiu dezamagit. Am considerat asta un risc calculabil. Am fost dezamagit chiar de mine pentru ca am senzatia ca nu am vazut tot ce trebuia sa vad. Chiar si calculat fiind, am omis unele chestii. Ierarhiile din capul meu, oricare ar fi ele, ar trebui sa fie altele.
Daca ar fi sa port o conversatie sincera acum, m-as putea uita doar catre cativa oameni. Atat imi permit. Cred ca asta regrete. Cati? Din pacate acum, doar vreo trei. O sora, o iubita si....un prieten. Cam sarac. Dar foarte bogat in acelasi timp.

Asteptand-o pe Lara

Asteptarea. Acest post ar trebui sa fie despre asteptare. Si asteptare. Intr-un cuvant (nu chiar unul, mia multe) ar trebui sa fie despre un capitol important din viata. A mea. A ta. A noastra. De ce as vorbi despre viata in general? De ce as scrie despre lucruri care nu intereseaza? Pentru ca acest blog este un jurnal. Personal. Presarat cu picanterii si nu prea, cu ganduri, imagini, sunete. Cu bucatele din mine. Farame de adevar si povesti false tare frumoase. Sau nu. De ce as glumi, rade, plange, pe o foaie de hartie? Pardon, pe un ecran de monitor....De ce nu? Doar pot!!!!
Lara nu este o persoana. Ba este. NU, nu este. Lara este telul unei nopti de vis. Lara este tot ce mi-as putea dori vreodata. Pentru ca Lara nu este o femeie. Nu este o persoana. Este suma tuturor asteptarilor mele. Ea este Lara. Asteptarea mea. Chintesenta unor zbateri prea putin armonioase si pe alocuri de-a dreptul hilare. Sau chiar triste.
Lara este o imagine. Imaginea unui zid verde. De fapt e o padure. Prin care trec cu goana cailor putere. Un zid de verdeata. Viu si totusi mort in spatele unui geam care ma separa de acea realitate. Nu e realitatea mea? Ba da, dar doar un pic. Pentru ca si eu sunt doar un pic din realitate.
Lara este un punct. Acest punct. You are here. Eu sunt un punct. Spre mine e tintita o sageata pe o harta. Sunt intr-o cladire. Sunt un reper din ea. Sunt acolo unde ar trebui sa fiu si peste tot in alta parte. Sunt fragmente din zidarie unit de un mortar nesigur. Lipicios, alunecos, respingator. Respir praf de ciment. Inspir infunzii ascunse cu arome diverse.
Lara esti si tu. Pentru ca tu esti parte din asteptarea mea. Esti ceea ce-mi doream candva si ceea ce am descoperit acum. Esti ceea ce mi-am imaginat ca ar trebui sa fii. Esti un amestec de condimente. Unele imi vor da dureri de stomac. Sigur. Altele imi vor duce simturile spre alte culmi. Esti o parte din tot ce e extrem in mine. Cu mine.
Undeva in toate astea ar trebui sa existe o idee. Exista dar este ascunsa intre valuri de intrebari. Raspunsurile ar trebui sa vina pe parcurs. Ultima intrebare pentru mine trebuie sa fie: de ce nu caut alte raspunsuri?

Besieged

1.0

Take a deep breath, hold it in
Start a fight you know you can't win
Had enough? Let's begin!
Nevermind, I don't care
Things are just as they should be and
Like always, i look for a way to get lost
In the dark long hair of another
Is this me or is this you?

Sunete

O zi se imparte in mai multe parti. Pentru oricine. Te poti lega de multe aspecte ca sa-ti zugravesti o zi din viata. Si cum o zi seamana in mare parte pentru muritorii de rand (sau nu) cu toate celelalte, te poti concentra pur si simplu pe un aspect pentru a-ti descrie ziua. Viata. Prezenta, curenta, trecuta, viitoare....
Eu traiesc in sunete. Si-n simtire dar pentru mine sunetele actioneaza ca un fond color plin de imagini cantate. Sonore. Asa ca o zi de-a mea nu poate fi decat plina de.....coloana sonora.
Nu, nu ma refer la muzica. Muzica este o traire aparte pe care totusi o poti comanda din butoane. Play, volum, inainte, inapoi, next track...Din pacate, nu e asa si-n viata. Nu are cum.
Dimineata
Sunete estompate. Masini ruland undeva in ger. Oameni cu pasi grabiti. Putin chef de vorba. Oboseala. Nu, rutina. Mai ales rutina, asta se poate citi pe fetele lor. Iar sunetele lor sunt masinale. Pasi repezi, zgomot ritmic. Plictisitor. Fiind frig, parca si motoarele masinilor scot alte sunete. Respiratii suieratoare. Zgomot timid de viata animala. Cainii dorm, la fel si pasarile zgribulite pe undeva. Ziua incepe mai tarziu iarna. Doar niste pisici....
Pasii ma poarta spre acelasi loc. Pe acelasi drum. Cu acelasi ritm. O cadenta plictisita. Metroul e ticsit de oameni care discuta. Se foiesc anevoie in haine groase. Cu fulare si manusi. Nu zambesc, foarte rar auzi cate un sunet fortat de ras.
Ziua
Zgomote bizare. Amestecate. Cateodata le maschez cu muzica dar nu mereu. Nu mereu simt muzica si atunci pun castile deoparte. Si ascult fundalul. Voci. Multe, amestecate. Dezinteresate, concentrate. Povestind nimicuri sau susotind complice. Articuland povesti banale sau trairi intense. Da, atunci cand oamenii se strang in acelasi loc, zi de zi, tind sa traiasca intens acolo ceea ce le este dat in alta parte.
Dincolo de voci insa exista si altceva. Un amalglam sonor, un amestec bizar de fosnet de hartii, pacanituri de taste, miscari neregulate. Pacanituri, suieraturi, troznituri. Onomatopee. Oamentii ofteaza mai des ziua. Se gandesc la seara. La serile ce vor sa fie. La serile ce au fost. Aproape nicioadata la zilele dinainte pentru ca acolo se tot regasesc zi de zi, ora de ora, minut de minut.
Daca te poti concentra, poti auzi si scrijelitul de pix. O miscare plictisita, deloc iscusita. Undeva este rupt un plastic. O capsa plezneste sec. Se aud pasi estompati de mocheta. Si mereue acel mormait de voci tinute in frau de locatie. Cineva puncteaza sec. E ora de plecare.
Seara
Imi apartin din nou. Ma indrept spre casa cu castile suierand. Alte masini, alte fete. La fel de terne? De ce? Respiratia lor suna la fel, pasii....aceeasi. As putea sa jur ca isi calca invers urmele lasate dimineata. De ce? Nu e deprimant? Nu. Nu e. Poate fi deprimant daca te scufunzi printre sunete. Daca le pierzi din vedere.
Pasii mei sunt ritmati. Fiindca ma chinui sa-mi calc urmele din seara precedenta. Trec prin acelasi loc. E cufundat in intuneric si intr-un fel de tacere. Se aude un caine latrand pe undeva, zgomot de masini. Deasupra doar cerul tacut, in stanga si-n dreapta ruinele unor cladiri in paragina. De ce pe acolo? Pentru ca acolo imi pot asculta intreaga viata. Pasii mei cu talpi groase se catara peste resturi. Aud de toate scrasnind sub bocanci: sticla, cioburi ascutite strivite de inaintarea mea, plastic, cutii de metal. Lemn. Pietrsi care scanceste aproape placut. Natural. Pasii mei sunt grei aici. Si usori. Se aude suierat printre geamurile spate dincolo de care la mine se holbeaza un intreg intuneric. E feeric aici si pentru 30 de secunde traiesc doar in sunete. Respir si-mi ascult aerul ce-mi navaleste in plamani. Sunt unic si asta-mi pot spune dupa sunetul pasilor.
Mintea poatea transforma totul. Si cum ceea ce-ti consuma gandurile, iti controleaza oricum viata, cauta sa-ti tocesti mintea pe lucruri ce in aparenta nu au insemnatate. Poti iesi mult mai bogat.

Viziune pe 2010

Hey, come inside
While I stand here acting bold
(can't stand to feel this way)
Clear out the dark spots in my soul

This time I've turned around
Things have changed
Now I don't feel the same
How come?Am I the same? No....

Start a fight
I can't defend
One more time
Damnit, I changed again

Now I don't see
Things the way I did before
(i love to feel this way)
Things important yesterday
Don't matter anymore
It doesn't make any sense
To feel so different day to day
(I love to feel this way)
When nothings changed except for me
Yeah, it's still me,
The one who can't be free
Much too young to focus, but too old to see
Hey, look it's me
The black cloud over your head, that's me
And the poison ivy that chokes the tree, again it's me
I'm the little boy that pushes hard and makes him cry

This time I turn around
Things have changed
Now I don't feel the same, yeah
Start a fight, kick a fit
One more time
Dammit, I changed again

Next time i...

I'll take back what you left me
I know I'll always burn to be
The one who seeks so I may find
And now I wait my whole lifetime

Next time I......

I'll smash the clock and feel
I'd rather die behind the wheel
Time was never on my side
So on I wait my whole lifetime

Next time I.....

I turn around
Things have changed
Now I don't feel the same, yeah
Start a fight, kick a fit
One more time
Dammit, I changed again

I see it

I see.....it's me

No leaf clover

Principala calitate a unor oameni este incapatanarea. Aceasta trasatura este uneori dusa la extrem. Atat de extrem incat posesorii de incapatanare excesiva nu pricep nimic altceva decat propria lor viziune. Dar este incapatanarea o piedica? Mda, in exces, da, ca orice exces. Asa ca incapatanatilor, atentie: trenul vietii nu opreste pentru nimeni mai mult de cateva statii. Si daca esti incapatanat din cale afara, risti sa-ti epuizezi rezerva de statii prea repede si te vei trezi pe linie in calea unui marfar chitit sa te storceasca.