Am disparut din peisaj fara un motiv dramatic. Pur si simplu am ales sa scriu altceva, altundeva. Si cam atat despre asta.
Sambata am gasit un subiect care sa merite descris. De fapt a fost o combinatie de conditii care au intrunit starea necesara pentru a deschide ochii si a privi pe geam cu sinceritate macar pret de o clipa. Dincolo de sfaraitul constant al creierelor noastre exista o lume pe langa care trecem cu nonsalanta zi de zi. Alegem sa privim in alta parte si.....nu e nimic rau in asta. Nici tragic. Asa supravietuim, ne focalizam pe noi. Asa e normal. Cu noi traim.
Eram in vasnicul 135, au autobuz care mi-a mai trezit si alte postari. Loc la geam, vreme frumoasa, muzica buna in casti. S-a nimerit sa fie Unforgiven III. De foarte multa vreme, atunci cand ajungeam la piesa asta, dadeam pe forward. Am pastrat-o in playlist pentru ca seria unforgiven e geniala, poate cele mai bune piese ale metalicilor. Poate.
In fine. S-a urcat pe undeva pe la Baba Novac. Nu m-am prins imediat ce vroia. Avea in jur de 50 de ani. Slab, mic de inaltime, plin de riduri, cu maini noduroase. Atragea atentia barba deasa si parul prins in coada (abia vazusem Clash of Titans asa ca semana cu un Hades mai prost imbracat). Si ochii. Avea cei mai albastrii ochi vazuti de mine.
Haine ponosite, blugi ingalbeniti, ghete murdare dar corecte si un tricou prea purtat. Cara un rucsac galben ticsit cu el stie ce. S-a adresat cu "doamnelor si domnilor" si atunci m-am intors spre geam. Ma asteptam la obisnuitul pomelnic al cersetorilor catre care, recunosc ca, am devenit insensibil. Mai ales cand acestia par capabili sa care un sac de moloz pe vreun santier.
How could he know this new dawn's light would change his life forever?
Omul nu cersea. De fapt, desi se adresa oamenilor din jur (nu prea multi), nu-i privea. Nu stiu cat de constient era de prezenta lor. Pomenea de apocalipsa, de judecata Domnului. N-o facea cu fervoare religioase, cel putin nu asta ii tremura in voce. Vorbea clar, purta un dialog cu sine insusi sau cu imaginile din geam. Gesticula des, se corecta, era coerent. Stia probabil ca e considerat ticnit dar nu parea sa-i pese. Continua sa vorbeasca despre coruptia omului. Nu a Boc-ului, nu a Basescului, PDL-ului, Voiculescului, etc. Vorbea despre om. Despre natura omului. Cine il asculta de fapt?
Was he the one causing pain with his careless dreaming? Been afraid, always afraid of the things he's feeling
In acelasi cadru, un altul privea. Agatat de o bara, cu ochi la fel de albastrii, prinsi sub o crusta apoasa cu vinisoare rosiatice. Cearcane mari. Neras, cu freza alandala si chipul imbatranit inainte de vreme. Imbracat cu o bluza din plastic, din aceea old school cu buzunar la piept si nelipsitul pachet de tigari. O culoare ne-culoare. Pantaloni cu eurosport si pantofi prafuiti, ponositi, neglijati. Imagine clasica.
Nu asta mi-a atras atentia cu dispretul pe care omul nostru cu berea-n ochi si degetele noduroase ingalbenite de tutun o afisa fata de cel bantuit de apocalipsa si raul omului. Si cam era o stare generala, toti cascau ochii la el afisand un amestec de mila, sila, dispret si cam tot ce poate fi condescendent la un privitor.
How can I be lost, If I've got nowhere to go?
Au coborat la statii separate. Omul cu predica a coborat parca lovit dintr-o data de ideea ca a ajuns la destinatie. Celalalt s-a oprit cu siguranta unde trebuia. A afisat asta intr-un scuipat pe trotoarul de toate zilele.
How can I be lost? In remembrance I relive, And how can I blame you when it's me I can't forgive?
