Tom Petty - Free Falling
joi, 13 august 2009
marți, 11 august 2009
Fragment II
Aida……Together we will live forever…....
-Şi când te gândeşti că de-abia te-am convins să rămâi acasă cu mine……
Cuvintele îi răsunau în urechi atât de reale, vocea ei era amăgitor de aproape…... Dar ochii lui priveau către un cer de purpură, incapabili să distingă fiindca mintea îi era scufundată în ritmul lent al unei melodii……Together we will live forever…… Îi simţea răsuflarea pe piept, parfumul, mâinile lui o căutau cu nesaţ, o prinse de mijloc şi o trase spre el.
Erau într-un pat moale, scăldându-se în soarele dimineţii şi în cearşafurile albe mirosind a primăvară. Lenevea cu capul în braţele ei, n-ar fi vrut să se mai ridice niciodată.
-Ador melodia asta.
Zâmbetul Aidei……dinţi mici, de un alb sclipitor, o gropiţă haioasă pe obrazul drept şi omniprezentele scântei din ochii de culoarea mării, o mare caldă. Îşi alungă şuviţele de un negru-albăstrui de pe frunte şi se aplecă să îl sărute.
Pământul fierbinte sub el şi un cer sângeriu deasupra. Asta era realitatea lui.
Întinse mâinile căutând-o deşi ştia că nu era colo, nu mai era demult lângă el.
Durerea îi pulsa în trup, nu era doar suferinţă fizică. Era genul de agonie surdă care apăsa cu greutatea a o mie de răni, îl impiedica să se ridice încercând să-l convingă că acolo unde fuseseră muşchi şi oase nu rămăsese decât durere.
Pe Aida o pierduse înainte de asta, de valul de violenţe, de arestare, de nava în picaj…… O pierduse fiindcă fusese prea îndărătnic, prea absorbit de propriile nerozii, prea orb.
-Întotdeauna ai ştiut să cazi în picioare, eşti un norocos incurabil.
Aida îi spusese asta şi nu o dată, avea cu siguranţă dreptate, fusese printre puţinii care-şi păstraseră capul pe umeri după dezastrul de pe Europa iar acum……Dar norocul lui avea un preţ, poate că o parte din acesta îl plătise când o pierduse pe Aida. Când o alungase pe Aida.
Ăsta era adevărul, o gonise de lângă el. Aida încercase să îi reziste o vreme, nu reuşise şi dispăruse în linişte, fără sa-i spună ceva. O vreme nici nu realizaze că ea nu mai era, apoi se urâse pentru asta. Şi când îi percepuse în sfârşit absenţă....Aida plecase cu aerul lui, îl lăsase să se sufoce.
După câteva luni o găsise, dar nu mai era deloc a lui. Era cu un doctoraş simpatic, mai tânar decât ei cu ani buni. Un tip amuzant, o iubea la nebunie şi o trata aşa cum el nu mai reuşise să o facă. Un timp cochetase cu ideea de a face ceva tragic cu această descoperire, un gest teatral, dar planul lui sângeros se scursese sub timp şi uitare.
-Eşti fericită?
Era o întrebare prostească dar nu găsise altceva mai bun de spus. Într-o seară posomorâtă apăruse la uşa ei, îl întâmpinase zâmbind. Doctoraşul îl tratase cu whisky, ca pe un amic vechi, iar el băuse cu sete ascultându-l la fel de întunecat ca şi vremea de afară. Nu ştia cine era el? Ba da, generalul de brigadă Michael Henry Mulryne, unul dintre comandanţii zonali. Şi atât.
Aida îi luase sticla şi-l condusese pe balcon. Spera ca aerul rece să-l trezească, dar asta nu se întâmplase fiindcă el era deja imbatat de prezenţa ei. Înaltă, mlădioasă, cu forme pline, buze cărnoase şi o piele atât de senzuală, numai bună de acoperit cu săruturi. Toate astea fuseseră ale lui dar le pierduse şi căzuse în ridicolul celor dezamăgiţi în dragoste.
-El nu are nici-o vină.
Aida fusese întotdeauna capabilă să recunoască şi să-i tempereze violenţa cultivată cu grijă în el.
-Ştie de noi?
-Da, i-am spus. Nu vreau să încerc să te fac să te simţi mai bine, în seara asta, când m-am trezit cu tine la uşă......Ei bine, ştiu că pe tine cuvintele nu te ajută.
-Se mai poate face ceva?
-Nu poţi scăpa de ceea ce eşti, nici nu trebuie să încerci. Adevărul e că pur şi simplu am obosit să mă lupt cu tine.
-Şi eu am obosit să mă lupt cu mine....murmură el printre buzele uscate.
Nu asta spusese atunci. Plecase şi nu mai privise înapoi. Iar acum, undeva pe planeta aia nenorocită, Aida se afla în mijlocul unui oraş în ruine, înconjurată de o lume nebună, înnebunită de pofta de sânge. Trebuia s-o găsească, trebuia s-o salveze, nimic altceva nu mai conta.
-Şi când te gândeşti că de-abia te-am convins să rămâi acasă cu mine……
Cuvintele îi răsunau în urechi atât de reale, vocea ei era amăgitor de aproape…... Dar ochii lui priveau către un cer de purpură, incapabili să distingă fiindca mintea îi era scufundată în ritmul lent al unei melodii……Together we will live forever…… Îi simţea răsuflarea pe piept, parfumul, mâinile lui o căutau cu nesaţ, o prinse de mijloc şi o trase spre el.
Erau într-un pat moale, scăldându-se în soarele dimineţii şi în cearşafurile albe mirosind a primăvară. Lenevea cu capul în braţele ei, n-ar fi vrut să se mai ridice niciodată.
-Ador melodia asta.
Zâmbetul Aidei……dinţi mici, de un alb sclipitor, o gropiţă haioasă pe obrazul drept şi omniprezentele scântei din ochii de culoarea mării, o mare caldă. Îşi alungă şuviţele de un negru-albăstrui de pe frunte şi se aplecă să îl sărute.
Pământul fierbinte sub el şi un cer sângeriu deasupra. Asta era realitatea lui.
Întinse mâinile căutând-o deşi ştia că nu era colo, nu mai era demult lângă el.
Durerea îi pulsa în trup, nu era doar suferinţă fizică. Era genul de agonie surdă care apăsa cu greutatea a o mie de răni, îl impiedica să se ridice încercând să-l convingă că acolo unde fuseseră muşchi şi oase nu rămăsese decât durere.
Pe Aida o pierduse înainte de asta, de valul de violenţe, de arestare, de nava în picaj…… O pierduse fiindcă fusese prea îndărătnic, prea absorbit de propriile nerozii, prea orb.
-Întotdeauna ai ştiut să cazi în picioare, eşti un norocos incurabil.
Aida îi spusese asta şi nu o dată, avea cu siguranţă dreptate, fusese printre puţinii care-şi păstraseră capul pe umeri după dezastrul de pe Europa iar acum……Dar norocul lui avea un preţ, poate că o parte din acesta îl plătise când o pierduse pe Aida. Când o alungase pe Aida.
Ăsta era adevărul, o gonise de lângă el. Aida încercase să îi reziste o vreme, nu reuşise şi dispăruse în linişte, fără sa-i spună ceva. O vreme nici nu realizaze că ea nu mai era, apoi se urâse pentru asta. Şi când îi percepuse în sfârşit absenţă....Aida plecase cu aerul lui, îl lăsase să se sufoce.
După câteva luni o găsise, dar nu mai era deloc a lui. Era cu un doctoraş simpatic, mai tânar decât ei cu ani buni. Un tip amuzant, o iubea la nebunie şi o trata aşa cum el nu mai reuşise să o facă. Un timp cochetase cu ideea de a face ceva tragic cu această descoperire, un gest teatral, dar planul lui sângeros se scursese sub timp şi uitare.
-Eşti fericită?
Era o întrebare prostească dar nu găsise altceva mai bun de spus. Într-o seară posomorâtă apăruse la uşa ei, îl întâmpinase zâmbind. Doctoraşul îl tratase cu whisky, ca pe un amic vechi, iar el băuse cu sete ascultându-l la fel de întunecat ca şi vremea de afară. Nu ştia cine era el? Ba da, generalul de brigadă Michael Henry Mulryne, unul dintre comandanţii zonali. Şi atât.
Aida îi luase sticla şi-l condusese pe balcon. Spera ca aerul rece să-l trezească, dar asta nu se întâmplase fiindcă el era deja imbatat de prezenţa ei. Înaltă, mlădioasă, cu forme pline, buze cărnoase şi o piele atât de senzuală, numai bună de acoperit cu săruturi. Toate astea fuseseră ale lui dar le pierduse şi căzuse în ridicolul celor dezamăgiţi în dragoste.
-El nu are nici-o vină.
Aida fusese întotdeauna capabilă să recunoască şi să-i tempereze violenţa cultivată cu grijă în el.
-Ştie de noi?
-Da, i-am spus. Nu vreau să încerc să te fac să te simţi mai bine, în seara asta, când m-am trezit cu tine la uşă......Ei bine, ştiu că pe tine cuvintele nu te ajută.
-Se mai poate face ceva?
-Nu poţi scăpa de ceea ce eşti, nici nu trebuie să încerci. Adevărul e că pur şi simplu am obosit să mă lupt cu tine.
-Şi eu am obosit să mă lupt cu mine....murmură el printre buzele uscate.
Nu asta spusese atunci. Plecase şi nu mai privise înapoi. Iar acum, undeva pe planeta aia nenorocită, Aida se afla în mijlocul unui oraş în ruine, înconjurată de o lume nebună, înnebunită de pofta de sânge. Trebuia s-o găsească, trebuia s-o salveze, nimic altceva nu mai conta.
luni, 10 august 2009
Fragment
Oraşul era tăcut în acea dimineaţă. Prea tăcut, până şi păsările din grădina castelului păreau molipsite iar prin uşa balconului pe care nu o închidea niciodată, percepea doar foşnetul discret al vântului prin în materialul vaporos al perdelei.
Întinse cu grijă fardul pe pleoapa dreaptă folosind pensula potrivită. Griul-fumuriu se aşternu imediat, conturându-i cu precizia forma ochiului, desăvârşind urmele lăsate de creionul de-asemenea închis la culoare. Clipi scurt pentru a-şi limpezi imaginea din oglindă şi trecu la următoarea etapa. Umbra era completă.
Îi plăcea camera pe care şi-o alesese. Bineînţeles că mama ei nu fusese de-acord, şi-ar fi dorit să stea împreună, în corpul rezervat oaspeţilor. Iniţial aşa şi fusese dar Aida refuzase să rămână închisă în apartamentele somptuoase. Se plimba, zi de zi, ajungând tot mai departe, mereu însoţită de supraveghetorii săi pretorieni.
Un strat subţire de pudră pentru a acoperi eventualul luciu al pielii....Clipi scurt, ochii reprezentau bijuteria trăsăturilor ei. Cu umbrele care îi plăceau lui atât de mult.
Pretorienii erau tot timpul acolo chiar dacă nu-i vedea mereu. Nu putea ieşi singură din palat dar nici înăuntru ei nu erau departe. Se schimbau destul de des, poate că era o strategie sau poate pur şi simplu era vorba de o corvoadă pe care o făceau cu rândul. Uneori erau drăguţi, blonzii, cu chipuri tinere, alteori duri, aspri. Însă toţi erau reci, inexpresivi, câteodată cu zâmbete palide chinuite probabil de cureluşele coifurilor lor prea strânse. Se ţineau departe, răspundeau scurt şi la obiect, refuzau orice dialog inutil.
Buzele pline.....şi ele îi plăcuseră. Obişnuia să-i acopere spatele cu săruturi, să-i maseze muşchii cu buzele acelea pline, mulţumită să-l simtă vibrând sub atingerea ei. Astăzi avea să poarte un roşu aprins, doar pentru el.
Descoperise camera într-una dintre plimbările ei nocturne. Doi pretorieni o însoţeau de la distanţă. Unul blond şi palid, celălalt negricios şi nervos. Prima dovadă că totuşi aceşti soldaţi erau capabili să simtă disconfortul.
În trecut apartamentul fusese folosit de o prinţesă din Hattia, un oaspete de seamă la curtea Lordului Protector. Acum însă era pustiu, la fel şi celelalte camere de pe nivelul respectiv. Mobila era acoperită cu huse albe de protecţie iar uşa balconului larg era deschisă lăsând să pătrundă o boare plăcută dinspre grădina aflată la două niveluri mai jos. Balconul, frumos lucrat în marmură, era larg şi atrăgător, înţesat de plante care păreau să aibă nevoie urgentă de grija cuiva. Acum asta era una dintre preocupările ei zilnice iar florile o duceau de minune.
Buzele ei erau de un roşu minunat. Culoarea o prindea. Ştia că emanau dorinţă, regret, promisiuni.....nu-i păsa. Aceasta era imaginea sub care alesese să-şi ascundă tristeţea, ura, frica, regretul şi dragostea.
Nu-i fusese uşor să se mute aici. Mama sa se opusese, pretorienii ridicaseră din umeri şi fusese nevoie de apariţia acelui micuţ şi dezgustător prefect, Ryuji, pentru a rezolva problema. Acesta ascultase preocupat, cu trei degete de la mâna dreaptă înfipte în şold, ignorându-i dispreţul evident şi apoi, cu un zâmbet ca o tăietură de sabie, recunoscuse că doleanţa ei nu reprezenta o problemă de securitate. Apoi plecase fluierând stângaci o piesă populară.
Îşi privi din nou chipul în oglindă. Şi zâmbi. Şters, rece, ca şi pretorienii de la uşă. Ştia care era motivul ei dar care era al lor? Ce-l motiva pe prefect, ce-l ţinea atât de ţeapăn pe generalul lui? Să fi fost aceeaşi furie care-l mistuia şi pe Lordul Protector? Fusese Reyn al ei trădătorul atât de înfierat? Nu, imposibil. Nu, nu putea crede asta.
Asta definitivase ruptura dintre ea şi mama sa. Baroneasa se grăbise să-şi trâmbiţeze indignarea şi blama nu o ocolise nici pe ea. Aida nu se simţea datoare să suporte asta şi plecase. Nu-şi mai vorbeau şi nu mai dorea să o vadă, să-i simtă tânguielile şi reproşurile fără rost. Şi culmea, libertatea asta îi era asigurată taman de pretorieni şi de prefectul care-şi făcuse un obicei sinistru din a apărea de niciunde taman când ele două se certau. Bărbatul, cu veşnica lui tăietură de zâmbet imprimată pe chip, se oprea, le întreba ceva şi apoi pleca lăsându-o pe baroneasă aproape leşinată de spaimă. Aida profita pentru a dispărea cu gărzile ei pretoriene cu tot.
Astăzi avea să poarte haine lejere. Vroia să meargă în oraş, să se plimbe prin târg, să bea o cafea pe o terasă şi să privească la oameni. Un kiomono uşor din mătase cobalt, strâns pe corp şi o mantie răcoroasă.
Aida nu se care era motivul din spatele venirii lor în Eidal. Oricât de mult ar fi agreat lady Milla prezenţa lor, era clar că totul era doar o saradă, o altă piesă din complicatul joc pe care Pretorianul în juca. O bucăţică din viziunea generalului prvivind controlul şi securitatea, viziune în care baronul juca un rol important. Şi chiar dacă baroneasa nu ezita să încerce să profite de prezenţa lor aici, Aidei nu-i scăpa faptul că fuseseră reduse la statutul de pioni ai generalului Moxica. Dar nu putea face nimic în privinţa asta, nu-i mai rămânea decât să profite la rândul ei.
Ştia că atitudinea ei îi inducea cerberii în eroare. Nu se putea însela, Ryuji roia în jurul ei iar ciracii săi îşi notau tot ce făcea, cu cine se întalnea, ce cafea bea şi ce machiaj prefera. Fără îndoială că erau puşi în gardă de faptul că trecuse de la doliul ostentativ la ţinutele graţioase şi la un comportament mai relaxat. Era bine că n-o înţelegeau, nici nu se aştepta să facă din moment ce propria mamă nu avea idee despre ce se întâmpla cu ea.
Cât desprea ea......Se ascundea în aerul proaspăt din grădină. Bea cafea, privea oamenii, se bucura de trăirile lor şi încerca să umple un gol ce nu putea fi acoperit. Dar, în timp, devenise conştientă că EL nu o părăsise niciodată, că era mereu cu ea şi că de câte ori întorcea capul, i se părea natural să-l răzească. Chiar dacă ochii ei nu-l întâlneau niciodată, nu putea scăpa de senzaţia că era totuşi acolo. Aşa că era convinsă că trebuia să-l aştepte.
Nu-şi făcea iluzii. Reyn fusese executat, pretorienii se lăudaseră cu asta şi trebuia să fie adevărat. Dar ceva din ea nu putea accepta această realitate. Aşa că se lăsa dusă de val înţelegând de ce fiecare zi ajunsese să fie o experienţă bogată în senzaţii. Se simţea mai puternică, durerea încă exista dar reuşise s-o canalizeze...culmea, în speranţă.
Îşi zâmbi. Era frumoasă, ştia asta, o văzuse nu în oglindă ci în ochii lui. Majoritatea oamenilor considerau dragostea şi iubirea sinonime. Nu şi ea. Diferenţele nu era mari, dar erau foarte personale. Iubirea cu siguranţă se situa pe o treaptă superioară pentru că presupunea un cumul de trăiri şi sentimente. Onoare, credinţă, încredere, sinceritate- iubirea era demnă mai degrabă de o relaţie cu Dumnezeu. Dragostea în schimb era acea traăre euforică, acea stare de spirit născută din orientarea către altcineva a sentimentelor păstrate de ea pentru eul interior. Cea mai pură manifestare de nebunie ce sfidează natura, atât de puternică încât conştiinţa de rasă şi instinctele de supravieţuire ajungeau să fie incalcate cu totul iar ea văzuse îl el o parte integrantă din fiinţa ei. Separarea de aceasta parte era un chin îngrozitor cu un efect pe care puţine leacuri îl puteau remedia. Aşa învăţase practic că dragostea fara de iubire inseamna doar o doză de nebunie cu aromă de drog.....şi cât de departe putea ajunge cineva capabil să le trăiască pe amândouă dar şi mai important, capabil să le recunoască ca atare. Îl iubise pe Reyn al ei. Îl Iubea pe Reyn al ei.
Ieşi pe balcon buxurându-se de razele călduţe alea soarelui şi de adierea plăcută şi înmiresmată. Închise ochii şi cu pleoapele pline de razele de lumină, începu să-i vadă chipul.
Întinse cu grijă fardul pe pleoapa dreaptă folosind pensula potrivită. Griul-fumuriu se aşternu imediat, conturându-i cu precizia forma ochiului, desăvârşind urmele lăsate de creionul de-asemenea închis la culoare. Clipi scurt pentru a-şi limpezi imaginea din oglindă şi trecu la următoarea etapa. Umbra era completă.
Îi plăcea camera pe care şi-o alesese. Bineînţeles că mama ei nu fusese de-acord, şi-ar fi dorit să stea împreună, în corpul rezervat oaspeţilor. Iniţial aşa şi fusese dar Aida refuzase să rămână închisă în apartamentele somptuoase. Se plimba, zi de zi, ajungând tot mai departe, mereu însoţită de supraveghetorii săi pretorieni.
Un strat subţire de pudră pentru a acoperi eventualul luciu al pielii....Clipi scurt, ochii reprezentau bijuteria trăsăturilor ei. Cu umbrele care îi plăceau lui atât de mult.
Pretorienii erau tot timpul acolo chiar dacă nu-i vedea mereu. Nu putea ieşi singură din palat dar nici înăuntru ei nu erau departe. Se schimbau destul de des, poate că era o strategie sau poate pur şi simplu era vorba de o corvoadă pe care o făceau cu rândul. Uneori erau drăguţi, blonzii, cu chipuri tinere, alteori duri, aspri. Însă toţi erau reci, inexpresivi, câteodată cu zâmbete palide chinuite probabil de cureluşele coifurilor lor prea strânse. Se ţineau departe, răspundeau scurt şi la obiect, refuzau orice dialog inutil.
Buzele pline.....şi ele îi plăcuseră. Obişnuia să-i acopere spatele cu săruturi, să-i maseze muşchii cu buzele acelea pline, mulţumită să-l simtă vibrând sub atingerea ei. Astăzi avea să poarte un roşu aprins, doar pentru el.
Descoperise camera într-una dintre plimbările ei nocturne. Doi pretorieni o însoţeau de la distanţă. Unul blond şi palid, celălalt negricios şi nervos. Prima dovadă că totuşi aceşti soldaţi erau capabili să simtă disconfortul.
În trecut apartamentul fusese folosit de o prinţesă din Hattia, un oaspete de seamă la curtea Lordului Protector. Acum însă era pustiu, la fel şi celelalte camere de pe nivelul respectiv. Mobila era acoperită cu huse albe de protecţie iar uşa balconului larg era deschisă lăsând să pătrundă o boare plăcută dinspre grădina aflată la două niveluri mai jos. Balconul, frumos lucrat în marmură, era larg şi atrăgător, înţesat de plante care păreau să aibă nevoie urgentă de grija cuiva. Acum asta era una dintre preocupările ei zilnice iar florile o duceau de minune.
Buzele ei erau de un roşu minunat. Culoarea o prindea. Ştia că emanau dorinţă, regret, promisiuni.....nu-i păsa. Aceasta era imaginea sub care alesese să-şi ascundă tristeţea, ura, frica, regretul şi dragostea.
Nu-i fusese uşor să se mute aici. Mama sa se opusese, pretorienii ridicaseră din umeri şi fusese nevoie de apariţia acelui micuţ şi dezgustător prefect, Ryuji, pentru a rezolva problema. Acesta ascultase preocupat, cu trei degete de la mâna dreaptă înfipte în şold, ignorându-i dispreţul evident şi apoi, cu un zâmbet ca o tăietură de sabie, recunoscuse că doleanţa ei nu reprezenta o problemă de securitate. Apoi plecase fluierând stângaci o piesă populară.
Îşi privi din nou chipul în oglindă. Şi zâmbi. Şters, rece, ca şi pretorienii de la uşă. Ştia care era motivul ei dar care era al lor? Ce-l motiva pe prefect, ce-l ţinea atât de ţeapăn pe generalul lui? Să fi fost aceeaşi furie care-l mistuia şi pe Lordul Protector? Fusese Reyn al ei trădătorul atât de înfierat? Nu, imposibil. Nu, nu putea crede asta.
Asta definitivase ruptura dintre ea şi mama sa. Baroneasa se grăbise să-şi trâmbiţeze indignarea şi blama nu o ocolise nici pe ea. Aida nu se simţea datoare să suporte asta şi plecase. Nu-şi mai vorbeau şi nu mai dorea să o vadă, să-i simtă tânguielile şi reproşurile fără rost. Şi culmea, libertatea asta îi era asigurată taman de pretorieni şi de prefectul care-şi făcuse un obicei sinistru din a apărea de niciunde taman când ele două se certau. Bărbatul, cu veşnica lui tăietură de zâmbet imprimată pe chip, se oprea, le întreba ceva şi apoi pleca lăsându-o pe baroneasă aproape leşinată de spaimă. Aida profita pentru a dispărea cu gărzile ei pretoriene cu tot.
Astăzi avea să poarte haine lejere. Vroia să meargă în oraş, să se plimbe prin târg, să bea o cafea pe o terasă şi să privească la oameni. Un kiomono uşor din mătase cobalt, strâns pe corp şi o mantie răcoroasă.
Aida nu se care era motivul din spatele venirii lor în Eidal. Oricât de mult ar fi agreat lady Milla prezenţa lor, era clar că totul era doar o saradă, o altă piesă din complicatul joc pe care Pretorianul în juca. O bucăţică din viziunea generalului prvivind controlul şi securitatea, viziune în care baronul juca un rol important. Şi chiar dacă baroneasa nu ezita să încerce să profite de prezenţa lor aici, Aidei nu-i scăpa faptul că fuseseră reduse la statutul de pioni ai generalului Moxica. Dar nu putea face nimic în privinţa asta, nu-i mai rămânea decât să profite la rândul ei.
Ştia că atitudinea ei îi inducea cerberii în eroare. Nu se putea însela, Ryuji roia în jurul ei iar ciracii săi îşi notau tot ce făcea, cu cine se întalnea, ce cafea bea şi ce machiaj prefera. Fără îndoială că erau puşi în gardă de faptul că trecuse de la doliul ostentativ la ţinutele graţioase şi la un comportament mai relaxat. Era bine că n-o înţelegeau, nici nu se aştepta să facă din moment ce propria mamă nu avea idee despre ce se întâmpla cu ea.
Cât desprea ea......Se ascundea în aerul proaspăt din grădină. Bea cafea, privea oamenii, se bucura de trăirile lor şi încerca să umple un gol ce nu putea fi acoperit. Dar, în timp, devenise conştientă că EL nu o părăsise niciodată, că era mereu cu ea şi că de câte ori întorcea capul, i se părea natural să-l răzească. Chiar dacă ochii ei nu-l întâlneau niciodată, nu putea scăpa de senzaţia că era totuşi acolo. Aşa că era convinsă că trebuia să-l aştepte.
Nu-şi făcea iluzii. Reyn fusese executat, pretorienii se lăudaseră cu asta şi trebuia să fie adevărat. Dar ceva din ea nu putea accepta această realitate. Aşa că se lăsa dusă de val înţelegând de ce fiecare zi ajunsese să fie o experienţă bogată în senzaţii. Se simţea mai puternică, durerea încă exista dar reuşise s-o canalizeze...culmea, în speranţă.
Îşi zâmbi. Era frumoasă, ştia asta, o văzuse nu în oglindă ci în ochii lui. Majoritatea oamenilor considerau dragostea şi iubirea sinonime. Nu şi ea. Diferenţele nu era mari, dar erau foarte personale. Iubirea cu siguranţă se situa pe o treaptă superioară pentru că presupunea un cumul de trăiri şi sentimente. Onoare, credinţă, încredere, sinceritate- iubirea era demnă mai degrabă de o relaţie cu Dumnezeu. Dragostea în schimb era acea traăre euforică, acea stare de spirit născută din orientarea către altcineva a sentimentelor păstrate de ea pentru eul interior. Cea mai pură manifestare de nebunie ce sfidează natura, atât de puternică încât conştiinţa de rasă şi instinctele de supravieţuire ajungeau să fie incalcate cu totul iar ea văzuse îl el o parte integrantă din fiinţa ei. Separarea de aceasta parte era un chin îngrozitor cu un efect pe care puţine leacuri îl puteau remedia. Aşa învăţase practic că dragostea fara de iubire inseamna doar o doză de nebunie cu aromă de drog.....şi cât de departe putea ajunge cineva capabil să le trăiască pe amândouă dar şi mai important, capabil să le recunoască ca atare. Îl iubise pe Reyn al ei. Îl Iubea pe Reyn al ei.
Ieşi pe balcon buxurându-se de razele călduţe alea soarelui şi de adierea plăcută şi înmiresmată. Închise ochii şi cu pleoapele pline de razele de lumină, începu să-i vadă chipul.
vineri, 7 august 2009
O pagina din jurnal......
E 11 si 25. Nu, nu e ora fixa. Gandurile mele alearga aiurea. Undeva, departe, e un meci de fotbal. Steaua bate niste scotieni. Irelevant. Mi-e cald. Am burta plina cu pepene si o senzatie neplacuta de umezeala pe gat. Parul mi s-a lipit pe la ceafa si pe la tample. Afara a plouat, ar trebui sa fie mai racoare. E doar zapuseala. Liniste? Nu, e o pisica undeva pe afara. Miorlaie de la caldura sau e in calduri? Naiba stie. E departe.
Gandurile mele alearga aiurea.....E un obicei. E un reflex. E o stare de fapt. O zi...o alta zi. Coordonate aproape identice. Caldura. Iritare. Presiune. Ganduri aiurea. Te misti masinal. Din deprinderi. Actionezi reflex. Din deprinderi. Pari prins intr-o bucla ce se repeta la nesfarsit. Da, evenimentele sunt diferite. Parca. Nu stiu si asta pentru ca deprinderile mele ma obliga la aceleasi gesturi. Actionez pe categorii. Minte, inima, trup. Rece. Cald. Cand asa, cand asa.
Gandurile mele alearga pe o pagina.....cuvintele mele vin dar nu au noima. Sunt prins undeva la limita propriei perceptii. Si sunt prins in tine. Ce surpriza.
Am in fata un jurnal. E al meu. L-am rupt de atatea ori doar pentru a-l lipi la loc. Nu, nu e pe hartie. Si nici pe calculator. E un jurnal reluat de cate ori l-am abandonat. In el scriu atunci cand cuvintele nu pot prinde contur pe foaie. Asta se intampla des. Cel putin in ultima vreme....
Here i am still tangled up in you. How long.....Nu stiu cat va fi. Dar stiu cat a fost asa. Intr-un fel cred ca sunt prins inca dinainte de a realiza asta. Cu foarte mult inainte. Asa cred ca m-am trezit intr-o dimineata. Asa scrie in jurnalul meu.
Gandurile mele.....
Se aseaza intr-o ordine. De fiecare data, la sfarsitul unei zile. I-au forma unor pagini invizibile. Pentru ca maine ele vor fi altele. Sper. Pentru ca acum gandurile mele sunt....ar trebui sa fie altfel. Eu ar trebui sa fiu altfel. 3 parti calcul rece, o parte simtire. Dar acum e invers. Si asta e....se lasa cu alte ganduri.
E 11:35. Scriu de 10 minute? Da, si ascult melodia asta pierduta printre filele jurnalului meu. Ai zice ca fiecare melodie din lista mea e facuta din amintiri. Din trairi. Unele dintre ele pozitive. Altele opuse pozitivului. E dat pe shuffle, prin urmare poate pica orice. De ce scriu la ora 11:35? Pentru ca gandurile mele zboara aiurea.....De la mine la tine si inapoi.
Nu sunt bine. Nu sunt nici rau. Nu sunt....nicicum, sunt intre stari. Sunt obosit. Oscilez printre ganduri pierdute aiurea. Si caut o pagina din jurnalul tau. Una in care sa ma regasesc. In schimb, aleg o imagine. Marea pe inserat. Nu stiu de ce m-a atrage marea atat de tare. Marea pe care am pozat-o eu. Marea pe care o pastrez cu mine alaturi de tine. Intre paginile jurnalului mei.
Degetele imi sunt umede. Neglijent, mi le-am trecut prin par. Aceasta stare de iritare pare concretizarea unei trairi. E doar de moment? Nu. Persista. Insista. Un gand inspid: maine e o alta zi. Aceleasi coordonate. Aceleasi raspunsuri. Nimic nu sta pe loc, totul merge inainte. Chiar si eu. Mai ales eu. Si eu tot caut pagina aia. Cu infrigurare. Cu nesat. Cu speranta.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)