Sfarsit de drum....

S-a intamplat. Nimic nu mai conteaza.De-acum lumea mea va fii mai saraca. Eu voi fii mai singur. Sa speram ca nu peste mult timp voi renunta si la patetismul unor cuvinte lansate in van.
Nu exista continuare. Nu exista planuri pe masura situatiei. Exista doar miscarea constienta a valurilor. Exista durere, gol, regret, amagire. Exista si o urma de speranta, slaba, dar reala. Foarte slaba, nu indraznesc sa-mi ridic ochii sprea ea pentru ca palpaie ca o lumanare anemica.
Retraiesc pasii care m-au adus aici in fiecare clipa. De cate ori imi las mintea sa scape. Si mintea mea scapa des....Asta inseamna intr-un fel pedeapsa. Felul meu de-a fii ma impiedica sa fiu altceva.
Se spune ca o creatura prefera sa se autodistruga decat sa fie ceva ce nu este. Exceptand cazul cand aceea creatura reuseste sa evolueze.....sau sa supravietuiasca auto-distrugerii. Probabil doar vorbe.
Nu stiu ce va fii de-acum incolo. "Nu stiu-ul" a devenit un soi de motto al vremurilor mele.
Sunt atatea ganduri acolo de unde vii tu....Cumva, totul are un sfarsit. Acesta este al nostru. Si totusi, eu sper. Si, fiindca inca palpaie lumanarea asta, am sa ma ghidez dupa ea. Pana ce s-o stinge. Pentru ca unele pierderi chiar nu trebuie acceptate, nici macar dupa ce sunt realizate.

Odi et amo

Excrucior.
-Ce inseamna?
-Te iubesc si te urasc. Ma chinui. O traducere mai degraba aproximativa as zice.
-Chiar ma urasti?
-Cred ca urasc faptul ca sunt legat de tine in felul asta, ca si cum ti-as fi imprumutat, sau mai degraba zis cedat, o parte din "eu".
-Daca ai putea, m-ai parasi?
-Mereu intrebarea capcana. Sa spunem ca as prefera ca decizia asta sa-mi apartina in orice moment. Vreau sa am mintea limpede, sa pot sa aleg.
-Simti ca nu ai de ales?
-Ba da, la fel cum ai de ales intre mana si picior, la ce vrei sa renunti? Ai uitat ca ai o parte din "eu"? Esti macar constienta de asta?
-De ce n-as fii?
-Pentru ca e un joc in care unul dintre pioni nu poate fi deplasat.
-Asta te poate face slab.
-Sau foarte puternic. Da, sunt slab, atunci cand imi reduci limitele, cand imi arati ca tu gandesti in timp ce eu simt. Atunci cand ma blochezi intr-o pozitie care chiar nu-mi lasa de ales.
-Iubire?
-Da, dar pretul....nu, nu pentru iubire. Pentru greselile care pun iubirea in pericol. Ma poti inalta sau cobori, ti-am aratat deja cum.
-De ce ai facut-o?
-Pentru ca nu ma poti inalta daca nu cunosti si cum ma poti cobori. Cele doua stari, fiindca sunt opuse, nu pot exista independent.
-Si cum e cand esti puternic?
-Cand iubesc vrei sa spui.
-Sau cand esti iubit....
-Majoritatea oamenilor stiu sa iubeasca. Atunci cand sunt iubiti, reactioneaza arbitrar, aproape rece. Asta e buna, cealalta nu, fac asta, accepta.
-Vrei sa spui ca profita de iubirea celuilalt?
-Nu constient, dar o face. Se hraneste. Dar vorbeai de starea de bine: sa spunem asa, mintea mea infloreste odata cu trupul. Se deschide, perceptia mea se ridica deasupra starii naturale.
-Si cand esti coborat?
-Cad. Efectiv. Nu aterizez niciodata, e o vesnica pornire in gol. Mintea mea se opinteste, se blocheaza iar simturile....hm....nu vrei sa stii.
-Ce te face sa crezi ca nu stiu?
-Stii doar pentru tine. Pentru mine nu ai cum.Faptul de a crede ca stii de ce porti intr-un anumit mod iti ofera tot felul de scuze pentru o comportare iesita din comun.Presupun ca se poate justifica rational practic orice lucru, dar doar atunci cand mintea ta e deschisa si nu culege doar piesele care-ti convin.
-Asta esti tu?
-Eu sunt eu. Cateodata insa ma apropii de margine si atunci dansez pe sarma. Pot face greseli. Nu uita un singur lucru: "eu-l" meu pe care-l detii tu, obisnuieste sa se aventureze adesea pe margine pentru ca si tu esti tot acolo.
-Ai des genul asta de conversatii cu mine?
-Da.
-Inteleg.
-As prefera sa fii mai mult decat o voce rationala. As prefera sa simti, sa vezi, si sa gandesti, dar s-o faci in asa fel incat sa intelegi intregul adevar, nu doar acel adevar care ma pune pe mine cu spatele la zid. Nu m-am schimbat cu adevarat, doar m-am abatut de la drumul meu. O secunda. Atat. De ce-ti repet toate astea? Fiindca imi doresc cu disperare sa ma crezi.

....

"Nu stiu". Exista momente cand cuvintele astea par sa puna stapanire pe mintea mea. Sunt momente cand tot ceea ce sunt eu, toate experientele, toate gandurile, toate visele, totul dispare. Ca si cum panza s-ar goli de la sine. Sunt momente cand imi pierd calea. Cum s-ar putea numi aceasta stare? Parasire.....
Nu stiu. Cel mai greu prezent? Poate ca a mai fost asta. Nu, sigur a mai fost, dar fiindca e in trecut, si lasat trecutului, nu poate fii mai greu ca acum.
Ma uit spre viitor si nu stiu. O parte importanta din mine lipseste. Am pierdut-o pe undeva. Cum am reusit asta? Sigur, restul e la loc, stiu ce trebuie sa fac, de la chestiile inutile cum ar fi "ce o sa mananc maine" la planuri pe termen mai mult lung decat scurt. Si ma reped la partea care-mi lipseste. Atat de mult....
Dorintele mele sunt putine. E ciudat cum totul se reduce la ceea ce e mai important atunci cand esti pus sub presiunea de a pierde atat de mult. Cu cuvinte impleticite, imi caut alinarea pe o panza noua dar.....imi lipseste vechea textura. Si am regrete. Urasc regretele, sunt atat de inutile, atat de....stupide. Si totusi le am. Si....sunt dorinte pe care le pot rosti cu voce tare. Altele insa, chiar mi le doresc. Si, razand in barba, imi spun ca orice divinitate, chiar si Soarele, ar fi utila acum. Daca m-ar asculta....Dar de ce ar face-o? Tu ai face-o? Eu nu!
Stiu cum ma uimtam la randurile scrise intr-o perioada asemanatoare. Cu mirare, ca si cum ar fi fost scrise de altcineva. O sa ma uit la fel si la astea? Poate ca da, nu pot stii.
Soroc de viata, soroc de moarte. In fiecare zi, murim cate un pic. Dar unii mor mai mult. Nu eu, eu inca pot sa simt si asta este cel mai mare dar pe care mi-l puteam dori. Dar simt atat de mult incat a dracului simtire devine dureroasa. Niciodata inutila, niciodata tacuta.
Nu stiu....cred ca se refera la ce va sa fie. Construiesc un drum in deriva. Si gandurile tot nu ma lasa in pace. Dar incet, constat ca limitele mele nu erau cele pe care le credeam. Ma extind, cumva, catre ceva, evoluez.
Ganduri fara rost, cuvinte oarbe. Si undeva, mereu...tu.

Dependente

N-as fi purtat roz pentru nimic in lume. Nici macar nu stiam ce e ala roz cenusiu. Nici acum nu cred dar incerc sa ma conving cat de adevarat trebuie sa fii ca barbat ca sa porti roz fara stres. Si culmea, am reusit. De ce? Pentru ca tie ti-a placut un pulover roz cenusiu. Si inca cu anchior!!!
Am zambit in autobuz. Nu mi-a zambit nimeni inapoi, nu despre asta e vorba. M-am descheiat la un nasture de la palton si l-am ridicat tacticos ca sa nu ma asez pe el. Cu tine nu faceam asta niciodata, oricat m-ai fi batut la cap. Deci vezi, am invatat ceva.

Raspuns

Mai tii minte cand ma intrebai ce ma fac fara tine? Am aflat raspunsul: nu exista un "eu". Din interior spre exterior, iti amintesti? Soarele nu este Dumnezeu, te rogi degeaba la el. Si oricat de mult ai gandi, nu vei reusi sa afli raspunsul pe care doar o intrebare l-ar dezvalui. Corectie: nu intrebarea este cheia, nici macar raspunsul, ci intelegerea consecintelor. Intelegerea ramane singura forta care ar trebui sa ne guverneze alegerile. Din fericire, suntem sortiti greselii.

Tu

Tu...
Ma uit cu ochii intredeschisi prin tine. Tu esti prezenta in toate micile actiuni ce altfel trec neobservate de-a lungul zilei. Si dimineata devine cel mai lung rastimp de prezenta a ta. Nu e deloc ciudat, in lipsa esti cel mai prezenta.
Am un gust usor amar in gura. Ma uit afara, pe geam, si ma regasesc in tot ce vad. Parfumul meu....miroase a tine? Nu, dar imi amintesti de motivele pentru care l-am ales. Intr-un fel, imi evoca mirosul tau, taman prin diferenta. Trag un tricou pe mine....iti placea candva. Blue-jeans-ii....i-am luat cu tine, pentru ca tie ti-am placut in ei. Pana si sosetele, astea chiar e culmea, dar le am de la tine. Chiar atat de mult din mine ai devenit?
Iti simt lipsa. Dimineata e cel mai greu, poate mai greu chiar si decat seara. Somnul meu a devenit o dulce uitare unde imi pot plasmui cu grija toate sperantele. Dar dimineata....atunci cand ma imbrac cu gesturi mecanice, retraiesc dezamagirea viselor pierdute. Imi rand in barba, am devenit dulceag de prins in vise. Sa fie asta tot ce mi-a ramas de la tine? Nu, senzatiile sunt mereu mai reale decat imaginatia. Si totusi, imaginatia unui drum ramane. Un drum in doi. Acum s-a intrerupt.
M-am departat putin de el. Putin cat sa ma pierd. Chiar si asa, drumul e tot acolo. Eu, invariabil, in esenta sunt acelasi. Nici tu nu te-ai schimbat. Dar noi da. Noi suntem undeva pe marginile opuse ale drumului. Nu te mai vad, e posibil ca tu sa o fi luat inainte, sau eu am ramas in urma.
Gustul amara....il stiu de la ce e. E omniprezenta reminiscenta a esecului. A unei greseli ce nu schimba nici omul, nici gesturile. Pentru ca totusi, este o greseala. Povara ei poate sfarama un drum. Si nu merita. Dar, drumul asta nu este al meu. Ar putea fi al nostru.
Scriind toate astea stiu ca-mi i-au inima in dinti si trimit un mesaj pe care tu probabil ca-l vei respinde. Ii dau greutate prin faptul ca nu ti-l prezint doar tie, ci pentru ca mi-l asum. Imi asum totul, inclusiv teama de esec. Teama consuma, teama este rea. La fel de rea si de mistuitoare ca orice alta pierdere.
Mistuitor....asta e un cuvant bun. Nu-l folosim. Tine de foc, de felul in care arzi, la fel ca lemnul. Unii dintre noi ard mocnit, altii luminos, spontan. Eu ard o panza. Poate ca asta nu am inteles, ca nu te poti juca cu focul fara sa te arzi. Oh, dar am stiut-o! Nu, nu e inconstienta, a fost alegere, dar alegerea asta a fost una care nu poate fi explicata decat prin greseala comisa. Chiar si asa, nu poate fi totul pierdut, nu doar greseala si eroarea trebuie amintite, ci si restul. Tot restul! Pentru ca altfel, greseala nu ar avea nicio valoare.
Si, daca eu nu sunt al tau, tu cum de esti a mea? Pentru ca nimeni nu te poarta in gand asa cum te port eu. Pentru ca nimeni nu-si incalta sosetele intrebandu-se daca stii cat este de frig afara. Pentru ca nimeni nu se trezeste cu imaginea ta in minte, asa cum patesc eu. Pentru ca nimeni nu stie cat de rau este sa te piarda pe tine. Nu ca mine.
Cuvintele sunt cuvinte. Valoarea unor cuvinte nu se pierde niciodata din cauza unor alte cuvinte, asa cum cerul nu anuleaza oglinda apei. Nu vreau sa-ti cer nimic, desi stiu ca mesajul meu nu este mut. Si totusi cate se ascund in cuvintele astea: you complete my faith, cu bune si cu rele, cu greseli, pierderi, regrete, tristete, furie, mandrie, iubirea, intelegere.....speranta.

Cunoastere

Si cum ar fi putut sa stie ca aceasta este ziua in care totul se va schimba?
Oh nu, o astfel de cunoastere nu poate exista decat captiva momentului
E ca si cum ai ridica panzele pe mare
Tras de curent, cu ochii pierduti in soare
Dar soarele nu este Dumnezeu

Si, vine intrebarea: el este cel ce poarta vina sau vina il poarta pe el?
Cu visarea lui necugetata, isi poarta frica, mereu frica, de lucrurile pe care le simte

Si ar putea sa dispara, sa navigheze departe, ar putea sa se piarda in soare

Dar cum e posibil sa te ratacesti, daca nu ai unde sa te duci?
Si cum se face ca desi privesti in soare, in inima ta e atata gheata?
Unde poti sa te pierzi? In trecut, si acolo, cum pot da vina pe tine atunci cand pe mine nu ma pot ierta?

Ajungi sa te ratacesti prin zile
Mintea ta devine ceata, rece si sufocanta
Si, cu ochii in soare, incepi sa te scufunzi
Ai esuat, la fel ca si viata ta, prins intr-o panza si capturat de apa
Ai uitat sa innoti, ai uitat sa tii panzele sus
Ai esuat, esti doar un evadat